Why Parenting May Not Matter

Deși încă din 1998 Judith Rich Harris a publicat The Nurture Assumption, o carte în care critica și demonstra că nu părinții sunt factorul cu cea mai mare influență în dezvoltarea copiilor, parcă îi văd pe unii psihologi rozându-și unghiile în fața unei asemenea afirmații (cu spatele asigurat de studii serioase). Eu nu mi-am ros unghiile, dar mi-am bătut capul și așa am ajuns să acord mai mult geneticii din ceea ce credeam că aparține psihologiei.

M-am oprit totuși la acest articol pentru că este scris foarte frumos:

”I want you to consider the possibility that your parents did not shape you as a person. Despite how it feels, your mother and father (or whoever raised you) likely imprinted almost nothing on your personality that has persisted into adulthood. Pause for a minute and let that heresy wash across your synapses.

It flies in the face of common sense, does it not? In fact, it’s the type of claim that is unwise to make unless you have some compelling evidence to back it up. Even then it will elicit the ire of many. Psychologists especially get touchy about this subject. I do have evidence, though”

Păi dacă nu părinții reprezintă factorul cel mai important în formarea personalității copilului, atunci care sunt acești factori? Sunt cel puțin doi: genetica și ceilalți copiii din mediul din care face parte copilul și la care el se raportează.

Sigur că sunt multe diferențieri de făcut, dar sunt accesibile și foarte multe articole și lucrări pe această temă. Poți începe cu acestea:

Why Parenting May Not Matter

Peers are much more important than parents

Așa că dacă dai de un psiholog care, din reflex, tinde să explice toate dificultățile de natură psihologică ale unui adult doar în  raport cu experiențele din copilărie și mai ales *relația cu părinții* o să poți să-i spui ”trombon!”.