Regretabil.

Cred ca este complet regretabil faptul ca unii psihologi evita sa abordeze teme sensibile si controversate asa cum sunt homofobia, rasismul, egalitatea intre sexe sau credintele irationale pe care le gasim in orice religie. Este dezamagitor.

Mi se pare evident faptul ca pe undeva tine de datoria fiecarui psiholog sa problematizeze, sa lanseze discutii deschise pe aceste teme care isi pun amprenta intr-un mod distructiv asupra societatii. Convingerile, atitudinile, fricile, comportamentele sunt, prin definitie, teritoriul psihologiei. In seama cui sa le lasam? In seama pilotilor, inginerilor, oamenilor de publicitate, profesorilor? Nu este si datoria noastra, a psihologilor, care intelegem mecanismele mintii umane sa vorbim despre ele?

Mi se pare rusinos, chiar, faptul ca in timp ce sunt ziaristi, politicieni sau scriitori care duc aceasta lupta buna si o fac chiar cu riscul de a fi asasinati, exista psihologi care evita aceasta lupta din cauza unor pierderi marunte: teama de a pierde clienti sau alte costuri sociale**

**este ceea ce se intampla SI atunci cand te opresti sa dai mancare sau bani unui om al strazii intr-o intersectie aglomerata in care multi oameni te privesc: vrei sa ii oferi banii sau mancarea, da, dar sa pleci apoi repede. Adica vrei sa fii vazut doar in prezenta a ceea ce este frumos si acceptat social. Lucru de neacceptat la un psiholog!

Anunțuri

Nu esti special, dragul meu, dar poti deveni.

Am vazut un pusti in supermarket care a vrut sa isi aseze singur cosul de cumparaturi in stiva. Pustiul avea cam 5..6 ani, cosul era destul de mare iar stiva era mai inalta decat el. Si incearca pustiul sa ridice cosul deasupra capului, se ridica pe varfuri si isi da seama ca din moment ce nu e suficient de inalt, ar merge sa ridice cosul doar pentru a.i aseza o rotita pe marginea primului cos din stiva, pentru ca apoi sa impinga putin iar cosul sa cada in locul lui.

Si exact cand reuseste sa ridice cosul deasupra capului si sa.i potriveasca rotita pe marginea stivei, lipsind doar sa.l mai impinga putin, vine o domnisoara si ii prinde ferm cosul, nelasandu.l sa cada in locul lui si ii spune: “lasa ca o sa.l iau eu.. dar ce baiat puternic esti!”. Am vazut-o prea tarziu, pentru ca a aparut brusc, dar as fi oprit-o si i-as fi explicat.

Sunt sigur ca domnisoara avea cele mai bune intentii, vazand copilul cum se chinuie sa ridice un cos prea mare pentru el, dar avem o vorba desteapta: “pana la Dumnezeu te mananca sfintii”.

Nu cred ca pustiul a fost prea afectat, dar cu siguranta ca a pierdut o senzatie placuta si importanta pentru dezvoltarea lui. Privindu-l atent pe copil in efortul lui de a-si aseza cosul si fiindu-i luata satisfactia reusitei in cel mai prost moment cred ca mai mult am simtit eu frustrarea decat el.

Ma intreb de foarte multe ori de ce majoritatea adultilor sau parintilor raman intr-un automatism al gandurilor din care nu ies cateva secunde pentru a-si da seama, cum a fost in cazul asta, ca nu e suficient sa ii spui unui copil ca este puternic. El trebuie sa simta asta.
Si singurul mod in care isi va simti puterea va fi in urma unei actiuni fizice!

Nu poti sa ii spui unui copil “lasa, nu trebuie sa bati neaparat niste cuie, pentru ca te poti lovi in deget, dar sunt sigur/a ca esti suficient de puternic si te-ai descurca foarte bine”.

Este inutil sau chiar periculos sa ii repeti copilului ca are nu stiu ce calitate fara sa existe o baza concreta si intr-o anumita masura obiectiva. Cand zic “periculos” ma gandesc la acei copii carora li se repeta ca sunt speciali, ca sunt foarte talentati desi nu exista nicio proba a talentului, si care se afla in situatia riscanta numita in psihologie “inflatie a egoului”.

Este ca si cum parintele isi incurajeaza copilul sa urce o scara, dar nu este atent la treptele pe care el urca sau pe ce se sprijina scara) si ii spune acestuia “esti minunat, urca, esti special, nici nu ai nevoie sa faci un pas inapoi din cand in cand”. Dar este inevitabila situatia in care facem pasi inapoi sau stagnam (despartiri, moartea cuiva apropiat, concedierile, critica, alte pierderi). Si atunci acel copil, devenit adolescent sau adult, simte prapastia dintre imaginea de sine formata, ca este special sau aproape invulnerabil si fragilitatea sa (conditie umana).

Realitatea nu se ingrijeste de iluziile noastre, ba din contra, ea “cauta” intotdeauna sa le demonteze.