Copil cuminte?

Scriu acest post in primul rand pentru acei parinti care iau aproape exclusiv drept criterii ale dezvoltarii armonioase a copilului „cumintenia”, linistea (de suprafata) pe care o vad in viata de zi cu zi la copilul lor si rezultatele scolare. Iar acesti parinti gresesc. Mai precis ar fi sa spun ca ei rateaza ceva.

Un parinte interesat aproape exclusiv de notele si de comportamentul acceptabil social al copilului este un parinte care transmite urmatorul mesaj: cel mai important pentru mine ca parinte este sa inveti bine si sa fii cuminte. Nu sunt interesat prea mult de ceea ce vei face mai departe cu acele cunostinte, cat de bine se potrivesc cu personalitatea ta, care iti sunt dorintele sau nelinistile. Este suficient pentru linistea mea sa ai rezultate bune si sa nu faci probleme. Asa ca de acum noi vom vorbi, in mare, doar despre aceste doua subiecte. Lumea ta interioara, ceea ce te defineste,de fapt, ca fiind copilul meu e ceva de care nu prea stiu cum sa ma apropii; poate ca, fiind inca un copil, nici nu ai intrebari sau credinte despre lumea asta (subestimare – copiii au tot felul de scenarii iar daca nu li se ofera explicatii si le construiesc singuri, cu bune sau rele).

Este ca si cum se decid in mare masura granitele relatiei, se contureaza si se intaresc limitele comunicarii dintre parinte si copil.

O activitate scolara, grozava sau slaba au toti copiii. Nu asta il face unic pe copil in fata parintelui.

In Februarie, o eleva a fugit de acasa la o manastire. Ea are 15 ani, este olimpica, „cuminte” (exprimarea mamei) si a crescut intr-o familie care nu pare sa poate fi asociata cu una violenta sau abuziva. Fac mentiunea asta pentru a atrage atentia ca astfel de situatii apar si in familii bune, in care un copil se bucura de un mediu stabil, pare bine adaptat social, are rezultate scolare foarte bune si nu manifesta niciun simptom, nicio tulburare.

Pe toata durata cautarii Iuliei, mama a insistat ca ea nu ar fi mers la o manastire si ca este tinuta impotriva vointei ei. Tind sa cred ca a fost, pur si simplu, acel parinte care nu si-a imaginat ca un copil are o viata interioara, preocupari sau conflicte aflate dincolo de ceea ce se vede la suprafata; probabil ca pentru mama Iuliei era mai suportabila ideea ca fiica ei a fost rapita si nu ca ar fi fugit din mijlocul familiei; ca un copil ca ea, atat de linistit si de cuminte nu ar avea niciun motiv de neliniste.

Un copil intotdeauna linistit, care nu intra aproape niciodata in conflict cu unele idei ale familiei ma face sa ma gandesc la un copil supraadaptat, adica un copil care nu are curajul sa-si sustina propriile dorinte sau idei din teama de a pierde admiratia sau afectiunea figurilor importante pentru el sau poate din teama de a fi pedepsit; sau un copil care nu a fost invatat ca este foarte bine sa aiba propria perspectiva asupra lucrurilor; probabil ca acesti copii traiesc intr-o familie in care granitele comunicarii si regulile sunt conturate intr-un mod rigid, poate chiar nevrotic.

Copiii au nevoie sa se revolte intr-o anumita masura, ei au nevoie sa respinga unele valori si convingeri ale familiei sale pentru ca acesta este un pas spre o cautare autentica a propriilor sale valori.

Dincolo de nivelul individual (al unei familii), un anumit nivel de conflict intre generatii este esential in dezvoltarea noastra ca societate. Asa a fost posibil progresul si in privinta rasismului, homosexualitatii sau a altor forme de discriminare. Este inutil sa mai zic ca primul alb care si-a facut un prieten de culoare nu s-a inteles prea bine cu familia lui. Exemplele aici sunt nenumarate si actuale.

Daca nu ne-am diferentia prea mult de parinti, nu ar fi acest lucru asemanator cu o repetitie? Cat sens ar avea in Natura o astfel de repetitie? Nu ne spun ceva, dar intr-un plan psihologic, anomaliile determinate/amplificate de consangvinitate?

Mi se pare evident ca acei parinti care pun accent aproape exclusiv pe rezultatele scolare si pe un comportament cat mai acceptabil social la copilul lor vor rata (in mod paradoxal, chiar alaturi de copil) cele mai importante momente din aceasta relatie.

Cam asa stau lucrurile si cand o femeie tanara trece printr-un avort iar mama, desi si-ar dori sincer sa fie aproape de fiica, cel mai probabil nu va afla niciodata. Distanta si ratarea apropierii. Sunt sigur ca intr-un moment ca acesta e mai putin vorba de „imi e teama sa ii spun”, dar mai mult de „noi nu prea am vorbit, cu atat mai putin as putea sa ii spun de evenimentul asta chiar daca as avea nevoie de ea”.