“Baiatul care a strigat Lupul!” este in primul rand o poveste pentru parinti.

Pentru unii psihologi care isi petrec sarbatorile in familia extinsa apar cateva momente de neliniste (“aoleu, impart unele gene cu rudele astea”), dar si de multumire (“am reusit sa iau ceva distanta/sa ma conturez altfel”).

Am un var de 14 ani. Ca oricare alt copil la varsta asta are nevoie sa fie implicat in lucrurile pe care le fac adultii, are nevoie sa ii fie admirata/incurajata forta sau priceperea, la nivelul lui, are nevoie sa nu fie subestimat sau controlat ca un robot (deci ca o persoana cu handicap mintal).

Am vrut sa il invat sa sparga lemne pentru ca m-a vazut facand asta si a incercat si el singur. Evident ca a venit mama lui care a inceput sa il certe: in niciun caz nu faci asta, o sa iti dai in picior cu toporul, o sa iti tai mana (toata mana? Ar fi insemnat sa tina mana pe buturuga si sa loveasca cu incredere, nu?). In momente asa probabil ca unii copii, neavand cunostinte de psihologie, isi spun in sinea lor ca parintii au “ceva la cap”. Dar eu am cunostinte de psihologie si cred acelasi lucru 

Acesta este momentul in care parintele devine baiatul care striga “lupul!”: e prea periculos, sigur o sa ti se intample ceva grav, nu ai suficienta indemanare nici cat sa inveti, nu ai suficienta forta, esti fragil (deci nu o sa fii puternic prea curand).

Eu i-am ales un lemn potrivit, i-am arat cum sa loveasca, i-am zis ca uneori toporul ricoseaza si daca se intampla asa te poti lovi in piciorul drept foarte repede, i-am aratat bocancul meu zgariat de topor cand am lovit si nu am fost atent (deci i-am aratat ca pericolul e real), am fumat o tigara langa el cat timp a lovit de mai multe ori pentru a-l corecta, incuraja si pentru a permite unui reflex sa se intareasca (cum si unde lovesc cu toporul) si apoi l-am lasat singur (am incredere, daca ai nevoie, ma chemi).

O gafa enorma e sa crezi ca a diferentia intre aceste mesaje si comportamente inseamna ca n-ar mai exista naturalete, ca ai scoate spontaneitatea, joaca sau bucuria din timpul pe care il ai atunci cu copilul.

Ma uimeste incapacitatea unor parinti de a-si da seama cate mesaje transmit copilului intr-o singura fraza negandita.

Printr-o singura interdictie (nu ai voie sa spargi lemne si nici sa te invete/supravegheze cineva cu experienta) si prin alegerea celui mai grav deznodamant (dar putin probabil) parintele a trimis cel putin opt lovituri sub centura, adica in stima de sine a copilului, in imaginea de sine a lui si in relatia dintre ei: esti baiat, dar esti incapabil sa inveti o actiune potrivita mai mult unui barbat, esti fragil, esti neatent, n-am incredere in tine, ai o coordonare motorie deplorabila, lucrurile de regula se sfarsesc prost, nu ma intereseaza sa te invat un lucru nou, esti lipsit de respect daca protestezi sau ceri argumente si insisti sa te las sa inveti.

Peste cateva ore parintele striga: “pleaca din ploaie, treci in casa ca o sa racesti”. Copilul purta o haina cu gluga pe cap, afara era vreme de primavara si erau cateva picaturi, in niciun caz ploaie.

Acestea sunt momentele in care parintele striga “lupul!”. Si asa el isi saboteaza imaginea de adult pe care o are in ochii copilului cu tot ce compune aceasta imagine: experienta de adult, autoritatea, increderea pe care copilul iar acorda-o, dar o s-o faca din ce in ce mai putin. Si apoi se ajunge usor in punctul in care parintele spune despre copil „nu stiu ce sa mai fac, nu ma mai asculta deloc!” si isi imagineaza ca psihologia poate sa vina cu o solutie magica care sa transforme in cateva ore un pattern format in ani si ani.

Intr-un caz ca acesta ma astept ca un copil sa se deschida din ce in ce mai putin fata de parinte, sa nu mai valorizeze sfaturile si ideile parintelui, sa nu ii mai respecte cerintele firesti (si atunci cand le va respecta va fi doar din teama, nu din respect) si sa se revolte si in fata interdictiilor sanatoase (n-ai voie sa deschizi usa trenului).

Si uite asa o sa vina si momentul in care parintele o sa aiba o idee grozava, o perspectiva matura si corecta asupra unui aspect sau decizie din viata copilului, dar o sa fie ignorat, pentru ca a strigat si cand nu era nevoie.