Despre generozitatea Universului.

“Ofera si daruieste din toata inima, indiferent ce-ar fi! Atunci cand aplici principiul universal al daruirii, si universul iti va da inapoi ceea ce iti doresti si ai nevoie!”

Am vazut cu totii de multe ori acest mesaj. In forma lui, asa cum apare mai sus si cum este promovat mereu, mesajul implica o generalizare pe care nu o vedem valabila in realitate: daca faci bine, vei primi inapoi tot bine, de fiecare data. Mesajul mai implica si o dinamica previzibila, asa cum sunt unele legi ale fizicii (daca scap telefonul din mana, acesta va cadea de fiecare data si cu aceeasi viteza).

Sunt multe de zis, dar ma gandesc acum doar la cazurile in care personalitati cu un impact pozitiv imens asupra societatii nu au primit acel bine pentru care au luptat si pe care ni l-au adus. Ba din contra, acesti oameni au fost agresati, nerespectati, inchisi, omorati. Si daca oameni care au facut foarte mult bine, pentru foarte multi oameni si au primit inapoi raul, de ce crezi ca nu ti se poate intampla si tie?

Cei care cred in aceasta dinamica, ca daca faci bine atunci Universul iti da inapoi tot bine, ar face… bine sa se gandeasca la aceste cazuri in care nu se intampla deloc asa. Isus? Ok, nu.. prea multa metafizica aici. Dar Martin Luther King, Jr.? Nelson Mandela? Cei care au murit prin inchisorile comuniste? Copii de doar cativa ani care sunt agresati?

E un subiect la care ar trebui sa se gandeasca cei care cred fara prea multa critica in carti ca The Secret si legea atractiei (pe care o vad cumva valabila, dar intr-o alta forma).

Mi se pare usor de inteles si destul de previzibil faptul ca acele personalitati care vor lupta pentru o schimbare pozitiva de profunzime in mentalitatea colectiva vor primi exact contrariul: vor fi privite ca o amenintare pentru ordinea veche a lucrurilor. Reprezentantii oricarei ordini vechi vor avea mai multa forta si autoritate, macar pentru ca lucrurile s-au sedimentat in acea forma si nu vor renunta prea usor la pozitia lor. Si nu ma gandesc doar la politicieni sau autoritati. Si tu, daca ai o idée la care tii, o vei abandona foarte greu in fata altei persoane sau a unei idei noi care o contrazice pe-a ta.

Departe de a fi o lege, aceasta credinta cred ca este de fapt expresia unei dorinte. Mai este si expresia unei anxietati si a nevoii de siguranta (fac bine ca sa nu mi se faca rau, sa fiu in siguranta si sa nu am parte de nedreptate, imi e greu sa accept ca pot face eforturi mari sa fiu un om bun si oricand cineva imi poate face rau, mie sau familiei mele).

In privinta aparitiei acestei credinte, cred ca psihologia evolutionista zice bine: intr-o perioada in care resursele erau putine iar amenintarile erau foarte multe, aveai mai multe sanse de supravietuire atunci cand nu traiai izolat, dar intr-un grup, intr-un trib. Niciun trib nu te-ar fi acceptat daca le-ai fi facut rau.

Nu stiu daca asa se intampla pe lumea asta: daca faci un bine, acel bine se va intoarce la tine. De fapt aproape ca sunt convins ca nu este deloc asa (spun “aproape” pentru ca nu exista o dovada). Tind sa cred ca daca o sa dispar, Universul habar nu o sa aiba de asta, cu atat mai putin nu il vad sa tina cont de cat bine am facut eu.

Asta nu ma descurajeaza cand vreau sa fac bine, nu imi strica din placere si nici nu inseamna ca viata unui om nu isi lasa amprenta sau ca actiunile si prezenta noastra nu au sens.

Anunțuri

Reguli în relaţia de cuplu (reguli care aduc şi eleganţă).

Am multa admiratie pentru cei care intuiesc singuri lucrurile pe care psihologia le analizeaza, incearca sa le clarifice si sa le transmita.

Nici mie nu imi plac „incursiunile” psihologiei in zone in care nu isi are locul.

Dar sunt persoane care din diferite motive, mai putin atragatoare, au nevoie de explicatii si argumentari in privinta unor subiecte.

Am cunoscut o persoana pentru care singura diferenta dintre o relatie de prietenie si una de cuplu era sexul.

Aceasta persoana rata, cel putin in acel moment, faptul ca exista intimitate emotionala, nu doar sexuala, ca exista un spatiu al cuplului si ca, din moment ce ai o relatie, este firesc sa indrepti spre partenerul tau lucruri de o anumita calitate pe care nu le indrepti spre un prieten, oricat de important ar fi acesta.

Fara sa simt nevoia de a justifica cuvantul „firesc”, pe care il consider potrivit aici, cred ca este firesc:

– sa consideri casa in care petreci timp cu partenerul drept un spatiu al cuplului. Poate ca este casa/chiria ta, deci ai dreptul de a decide cum sa arate, cine sa intre sau nu. Ok, dar nu putem sa privim aceste lucruri ca si cand am fi avocati. Nu ai un asociat intr-o firma langa tine, ai un iubit/o iubita. Chiar daca este spatiul tau, nu este ok sa ai mai multe lucruri care apartin unui fost partener decat ai de la partenerul din prezent. Nu e ok ca un fost partener sa isi lase des lucruri la tine pentru a le lua mai tarziu. Daca faci asta risti sa iti sabotezi relatia. Partenerul tau va simti ca altcineva intra in spatiul care va apartine, care apartine relatiei voastre, deci ca pe un lucru care pune distanta intre voi.

sa pastrezi unele ganduri si dezvaluiri pentru partenerul tau, pentru ca in acest fel creezi o situatie in care se poate dezvolta intimitatea dintre voi si deci legatura voastra. Evident ca sunt foarte bune si momentele in care discuti cu un prieten problemele pe care le ai in cuplu. Dar trebuie sa fie o limita si o anumita selectivitate si cand le sesizezi asta iti aduce eleganta.

– sa ii acorzi prioritate partenerului tau atat in lucrurile pe care le oferi, dar si in privinta lucrurilor pe care le ceri: timp, atentie, afectiune, ajutor. Daca ai un amic care se pricepe sa-ti schimbe un bec si vrea sa faca asta, e ok, statistic vorbind, sa il refuzi si sa ceri asta partenerului tau.

Problema regulilor este o problema a granitelor psihologice: inseamna a sti unde sunt preferintele mele, personalitatea mea, nevoile tale, nevoile relatiei noastre, inseamna a nu te pierde in personalitatea celuilalt sau in relatia voastra (asa cum se intampla in cazul dependentei emotionale).

A stabili granite, linii de demarcatie, inseamna a oferi un mediu constant, un cadru de crestere, asa cum celula are peretele celular iar fatul are placenta.

Cand vorbesc de reguli si de granite nu ma refer la unele omniprezente, nevrotice sau venite din dorinta de autoritate si de putere. Tipul asta de reguli ma infurie si e ok daca te infurie si pe tine.

Am in vedere acel tip de reguli care aduc ordine, nu confuzie, si permit dezvoltarea unei relatii, de orice natura ar fi ea.

Acest tip de reguli le vad ca fiind hranitoare, asa cum se intampla cand stabilesti ca regula sa uzi o planta o data la doua zile, nu mai des (ii dauneaza) si nici mai rar (poate sa se usuce).

Sunt convins de faptul ca o aversiune fata de reguli este semnul unei imaturitati emotionale, asa cum vedem la copil in perioada in care il ia pe „Nu” in brate. Doar ca pentru copil aceasta atitudine este un stadiu firesc in dezvoltarea sa, in timp ce, pentru adult, aceasta atitudine este semnul unei „ramaneri in urma” (ketchup!).

A accepta faptul ca exista reguli este si semnul faptului ca nu fugi de angajament, lucru fara de care nu exista nicio relatie de cuplu serioasa. Si frumoasa.


Granitele sunt necesare.

Am vrut si eu sa scriu despre granitele psihologice, dar textul asta imi pare suficient.

„Unitatea fundamentala a lumii vii este celula. Celula este capabila sa realizeze toate activitatile prin care viata se defineste, in primul rand metabolism, reproducere si adaptare la mediu. Prima celula a fost descrisa in 1665. Un englez a identificat in scoarta de stejar mici cavitati delimitate de „pereti”. De atunci lucrurile nu s-au schimbat. O celula se delimiteaza de o alta celula printr-o membrana. Membrana separa celula de mediu. Funtioneaza exact ca un vames: permite accesul anumitor substante si interzice intarea altora. Altfel spus, controleaza transferul de substante interior-exterior si invers. De asemenea, protejeaza organitele celulare in spatiul pe care il delimiteaza astfel incat acestea sa nu se risipeasca in mediu. Asa stau lucrurile la toate fiintele, de la cele mai simple (organisme unicelulare) pana la cele mai complexe (oameni). Nu incetez sa ma minunez de acest lucru. Viata ne ofera o lectie fabuloasa. Viata are nevoie de granite.

Mintea este o forma superioara a vietii, prin urmare si ea are nevoie de granite. Granitele ei nu mai sunt vizibile (mintea este invizibila:gandurile si emotiile nu se vad) dar asta nu le face mai putin reale. Granitele separa mintea mea de mintea ta, astfel incat mintile noastre sa nu se amestece (exact ca la celule: proteinele unei celule nu se amesteca, nu interfereaza, nu se „lipesc” de proteinele altei celule; membrana interzice acest proces generator de haos). Granitele sanatoase permit schimburi fericite intre minti, schimburi in urma carora mintile, aidoma celulelor, supravietuiesc si se dezvolta. Granitele sunt in serviciul cresterii. Oamenii lipsiti de granite (mentale, vreau sa spun, nu o sa mai mentionez mereu) nu doar ca nu se dezvolta, adica stagneaza (raman inchisi intr-un tipar), dar adesea regreseaza sau se degradeaza (in sensul fizic al cuvantului:le creste masiv entropia). Oamenii lipsiti de granite nu isi traiesc propriile vieti si uneori nici macar nu stiu asta.

Nu este usor sa-ti definesti granitele si cu atat mai putin sa le consolidezi adecvat, adica sa stii unde sa te opresti pentru a ramane permeabil. Nu este un proces care sa se desfasoare de la sine. Noi avem nevoie de granite inca de cand suntem bebelusi dar ele nu apar spontan. Evolutia a lasat aceasta sarcina in mainile nostre. Suntem responsabili pentru protectia „organelor” mentale (echivalente in plan mental ale mitocondriilor, ribozomilor sau aparatului Golgi). Evident ca nu putem face asta atunci cand avem 6 luni, in acelesi fel in care nu ne putem auto-hrani. Cineva trebuie sa faca asta pentru noi, o vreme. Parintii sunt responsabili pentru granitele copiilor (insa nu mereu in aceeasi masura, cum voi povesti in alt articol). Mai tarziu, responsabili pentru granitele noastre, deci pentru dezvoltarea noastra ca fiinte umane complete (depasind stadiul de „maimute”) suntem chiar noi. Nu putem fugi de aceasta responsabilitate. Adica putem dar asta nu ajuta pe nimeni. Negarea responsabilitatii conduce la suferinta, adica la pierderea ordinii (entropie crescuta). Legile naturii nu iarta pe nimeni. Un obiect mai greu decat aerul, (paharul de portelan) daca nu este sustinut, cade si se sparge. La fel „cad” si uneori „se sparg” oamenii. Nu cred ca putem glumi pe acest subiect. Nu cred ca il putem trata superficial. Nu cred ca il putem ignora si nu cred ca il putem amana. Toate aceste optiuni nu sunt nimic altceva decat variatii ale inconstientei. Este adevarat, nimeni nu-ti cere sa fii constient. Nimeni nu te obliga sa functionezi la un nivel inalt de constientizare. Poti trai cum doresti. Trebuie doar sa stii ca traind asa esti in cadere libera. Aparitia suferintei este doar o chestiune de timp. Asa ca , te rog, nu te plange! Realitatea nu are nimic cu tine. Lipsa de responsabilitate costa. Inconstienta se plateste. Nu este vorba de un Dumnezeu crud sau de o karma proasta, de entitati malefice, de flacari violet sau de ghinion. Doar rezultate inevitabile ale nivelului de constientizare la care functionezi. Este adevarat ca il poti amplifica si este fascinant sa o faci.

Atunci cand se naste bebelusul este complet lipsit de granite. El nu face nicio diferenta intre mana lui si mana altuia. De ce crezi ca baga totul in gura, inclusiv obiecte care il pot rani sau ucide? Pentru ca nu le poate diferentia. Nu se percepe diferit de ele. Asa ca trebuie sa stai cu ochii pe el si este o usurare cand doarme, pentru ca ai timp sa-ti tragi sufletul (unele mame nu renunta niciodata la aceasta atitudine, ramanand blocate intr-un tipar hiperprotector care enerveaza pe toata lumea;pentru inconstientul lor, fiica de 22 de ani continua sa fie un bebelus, asa ca imagineaza-ti ostilitatea secreta din aceste relatii)

Pentru bebelus totul este o unitate nediferentiata si este normal sa fie asa (inca nu a inceput diferentierea psihologica). „Totul este una”, ar spune bebe daca ar putea vorbi. La fel spun unii adulti care nu au finalizat cu succes procesele de diferentiere din copilarie si cred ca traiesc experiente spirituale. Sunt doar experiente regresive! (si se vor supara pe tine daca le spui, exact ca niste copii) Pentru bebe, cantecul pe care mama il ingana, sanul, patutul in care sta, toate sunt una. Inca nu exista nimic separat. Evident ca aceste lucruri sunt deja separate insa doar din perspectiva unei minti adulte. Bebe face parte din realitate insa si-o reprezinta distorsionat (acelasi fenomen se intampla cu cei care intra in contact cu psihologia-intentionat nu am folosit verbul „studiaza”- si cred ca se poate spune orice; se numeste nediferentiere cognitiva) Undeva pe la 6 luni, ca urmare a frustrarilor naturale (nevoile nu sunt satisfacute imediat) apare prima granita. Nu spun adevarul. Mai degraba apare un punct din care se va dezvolta o „linie” (granita).

Aparitia acestui punct este un eveniment colosal in istoria dezvoltarii.

Aproape nimeni nu sarbatoreste acest eveniment. Insa mai toata lumea sarbatoreste nasterea corpului (ca si cum noi am fi doar materie).Stiu ca vor veni timpuri cand oamenii vor marca si o alta nastere, mult mai subtila decat prima (nu sunt un vizionar, doar inteleg mecanismele psihologice). Cine se naste in jur de 6 luni? Vreau sa ma inclin, dar nu pana la pamant, in fata cuiva, inainte de a raspunde. Se numeste Margaret Mahler. Iar raspunsul la intrebare e urmatorul: Eul se naste! Si incepe cea mai frumoasa aventura a omului. Aventura evolutiei constiente.”

Adrian Nuta.

Articolul: http://www.scoala-de-psihologie.ro/granitele-sunt-necesare/


Matematica relatiilor: 5 la 1, pronostic pozitiv.

Psihologia si relatiile de cuplu au o matematica a lor. Ma bucur ca e asa, macar pentru faptul ca la matematica n-am stat prea bine niciodata.

Hai sa ne imaginam ca in relatia ta de cuplu ai facut o gafa mare. Si sa fim optimisti si sa spunem ca partenerul vrea sa fie cu tine in continuare. Pentru ca iti doresti sa repari lucrurile, vei face ceva anume. Poate ca vei fi mai atent sau vei pune propriile nevoi in plan secundar. Si aici intervine formula „5 la 1”: vei renunta la filmul care iti place, clubul care iti place, excursia sau mai stiu eu ce, in favoarea preferintelor partenerului. Daca vei renunta o data la preferinta ta iar a doua oara vei spune „hei, dar data trecuta am renuntat, nu facem si ca mine?” inseamna ca ramai cu o datorie. Si astea se strang.

Egalitatea este o pozitie pe care nu ne-o permitem mereu. Ea nu vine mereu de la sine, nu e „by default” si nu se intretine singura. Iar cand gafele sunt mari, iti pierzi dreptul la ea, cel putin pana la o alta ordine a lucrurilor.

Nu ai dreptul mereu, mai ales dupa o gafa, sa ceri pe masura lucrurilor pe care le oferi. Dinamica este mai asemanatoare creditelor oferite de o banca. Nu trebuie sa iti placa exemplul sau sa fie mai romantic, trebuie doar sa fie valabil. Banca cand te crediteaza (cum te crediteaza si un partener dupa ce ai facut o greseala -adica are incredere in tine ca o sa schimbi ceva) asteapta o suma peste cea imprumutata.

Acelasi raport de 5 la 1 (experiente pozitive/experiente negative) este semnul unei relatii suficient de puternice incat sa treaca peste perioade mai grele, dar si peste conflictele firesti ce apar in orice relatie.

Cel putin asa sustine Gottman. Dar dupa cate masuratori a facut el partenerilor (tensiune arteriala, ritm cardiac, reflex psihogalvanic, expresii faciale, indicatori psihologici) eu il cred. Tot el sustine ca poate prezice cu o acuratete de peste 90% care cuplu va rezista si care se va desparti. Si aici il cred, pentru ca se uita unde trebuie (critica, invinovatire, dispret, atitudinea defensiva).

Mie imi place foarte mult ca atunci cand iau o informatie din psihologie sau vad o dinamica psihologica sa ii caut un corespondent, o analogie in alt domeniu. In acest fel gasesti unele confirmari. Si am gasit de multe ori analogii in electronica, medicina, astronomie (dependenta emotionala, individuatie si gravitatie) sau fizica (entropie, principii din termodinamica). Vorbesc de exemple limitate, ca nu sunt maiastru.

Pentru a construi ceva e nevoie intotdeauna de mai mult efort decat pentru a distruge sau a mentine. Trebuie sa ai anumite cunostinte pentru a construi un obiect/ o relatie, in timp ce pentru a distruge nu e nevoie sa stii chiar nimic (daca e nevoie de cativa ani sa fie construit un satelit, il pot face praf in 20 de minute).

Inertia sau regresia ne asteapta la colt in fiecare zi.

D-asta ador o replica din True Detective:

„Infidelity is one kind of sin, but my true sin was inattention”.