Când părintele spune „vreau să fim prieteni”.

Am auzit atatia parinti spunand copilului „dar eu vreau sa fiu prietenul tau, sa fim prieteni, sa nu-mi ascunzi lucruri”.

Cateva observatii scurte:

– Daca cineva simte nevoia sa intareasca ideea de prietenie, inseamna ca exista deja indepartare si un dezechilibru. Daca suntem prieteni si relatia noastra e ok, nu e nevoie sa subliniez ca as vrea sa nu-mi ascunzi lucruri si sa fim apropiati.

– Foarte putini parinti se intreaba care este partea lor de raspundere pentru distanta care a aparut intre ei si copii. Asta pentru ca in mintea parintelui rolurile si regulile sunt deja stabilite (unilateral): copilul trebuie sa imi spuna cat mai mult din ceea ce face, ce gandeste, parintele stie mereu ce e mai bine pentru copil, iar autoritatea mea de parinte nu poate fi pusa la indoiala (dar macar analizata? Discutata?).

– Prietenia presupune egalitate, nu ierarhie, control sau impunerea unor reguli (impunere pe care parintele trebuie sa o faca, fiind un atribut important al rolului sau). Pentru parinte va fi mereu dificil sa fie si prieten si sa ramana in rolul de parinte.

– Foarte multi parinti, atunci cand cer copiilor mai multa deschidere, vor de fapt sa aiba mai multa informatie si poate si control.

Un copil are nevoie sa pastreze secrete fata de familie! Imi pare rau ca foarte putini parinti inteleg aceasta nevoie fireasca. Sunt acele subiecte/probleme in care parintele trebuie sa fie implicat, sigur ca da, pentru ca experienta/prezenta parintelui sunt necesare. Dar in afara acestor probleme de ce ar insista un parinte sa nu i se ascunda nimic? Cum ai reactiona tu, ca adult, daca ti s-ar cere sa comunici totul altcuiva?

– A ascunde, a nu comunica totul parintelui este o espresie a nevoii de intimitate si un pas de dorit in evolutia armonioasa a oricarui copil. Asa cum adultii au nevoie de intimitate, la fel au si copiii. Un copil are nevoie de o anumita distanta fata de familie pentru a-si construi identitatea.

Un prieten, care acum este tatic, mi-a povestit cum in copilarie avea un geamantan in care isi tinea incuiate  cateva lucruri importante pentru el. Iar mama lui nu suporta ideea ca el sa aiba lucruri pe care sa le tina incuiate (ii spunea ca o scoate din minti).

Asta este ideea esentiala: acele obiecte nu erau importante, in sine, pentru mama (nu erau bani, acte, obiecte de valoare). Mama era suparata de ideea ca fiul are un fragment din viata pe care o vrea doar pentru el si ca ea nu are control.

Acest prieten mi-a spus ca atunci cand fiul lui va fi putin mai mare ii va oferi o cutie cu cifru in care copilul sa isi pastreze lucruri importante pentru el. Este ca si cum i-ar transmite fiului: „stiu ca vei avea cateva lucruri pe care nu vrei sa le impartasesti cu mine. E in regula, si eu am avut. Ai acest drept, sa fii o persoana diferita de mine si nu simt nevoia sa te controlez”.

Admirabil, nu?