Despre imaginea idealizata a psihologului.

Toti clientii sunt curiosi in legatura cu experientele si viata personala a psihologului lor. Unii clienti au curajul de a adresa intrebari personale psihologului. De regula, in procesul de formare, psihologilor li se spune ca trebuie sa fie asemenea unei oglinzi iar dezvaluirile sa fie pastrate la minim. Imi amintesc de o profesoara care sustinea atat de puternic acest punct de vedere incat considera ca ar fi cel mai bine daca clientul nu ar sti despre psiholog absolut nimic.

Eu m-am indepartat de aceasta idee si sunt de parere ca autodezvaluirile psihologului pot avea loc, dar sa fie limitate, moderate si aduse in discutie doar fata de clientii cu un grad mare de autonomie emotionala, stabili si doar atunci cand acestea sunt utile clientilor. In fond, mediul in care se desfasoara consilierea psihologica nu trebuie sa fie unul steril, trebuie sa fie unul in care are loc o intalnire autentica intre doua persoane diferite (la fel cum in afara sedintelor te intalnesti cu oameni care sunt de acord cu tine, te contrazic, te sprijina sau te critica).

Poate ca in aceeasi masura in care sunt interesati de viata personala a psihologului, clientii sunt totusi reticenti in a afla mai multe despre acesta. Aceasta reticenta (sau chiar teama) se datoreaza faptului ca ei doresc sa pastreze o imagine cat se poate de pozitiva a psihologului. Clientii vor sa-si imagineze ca psihologul lor se descurca bine in orice conflict, ca si-a depasit toate fricile, ca este intotdeauna un partener ideal si ca, eventual, este la un pas de iluminare.

Exista un motiv pentru care mintea clientului construieste aceasta imagine si are nevoie sa o pastreze: pentru ca, aflat intr-un proces de schimbare, clientul are nevoie de repere, de modele, de un punct de referinta. Psihologul nu reprezinta un model pe de-a-ntregul, dar acesta este investit cu imaginea unei persoane aflate la un nivel de dezvoltare superior, cel putin in unele dimensiuni ale personalitatii sale (si de cele mai multe ori asa este). Cu alte cuvinte, psihologul devine o extensie temporara a Eului clientului. Aceasta extensie este utila pana in momentul in care clientul reuseste sa atinga o dezvoltare emotionala suficienta, in acord cu propriile obiective.

Dar mai e nevoie sa spun ca si psihologii au momentele lor de infantilitate, aroganta sau ignoranta asa cum au toti oamenii? Maturitatea emotionala nu este asemenea unui monolit: avem zone in care suntem mai integrati si zone care au in continuare nevoie dezvoltare (sunt convins ca ai vazut deja la unele persoane prapastia dintre rolul profesional si cel de parinte, de exemplu. Si as fi foarte atent si la cei care vorbesc tot timpul despre spiritualitate, bunatate, dragoste, dar nu si despre partea noastra intunecata).

Daca nu par arogant, vreau chiar sa spun ca un psiholog care va sustine ca este intotdeauna o persoana aflata la un nivel inalt de dezvoltare, care va accepta mereu imaginea pozitiva si complimentele pe care i le aduci este in mare masura inconstient de vulnerabilitatile si insuficientele personale, ca a devenit obiectul unui proces de compensare si ca este posibil sa isi foloseasca sedintele de consiliere doar pentru a-si construi, prin contrast, o imagine buna despre sine.

In privinta imaginii pozitive pe care clientii le-o construiesc psihologilor si incearca sa o mentina, am un exemplu de situatie ideala.

Ma gandesc la situatia in care un client isi atinge obiectivele, se dezvolta emotional si afla despre psihologul sau ca a avut momente in care a fost imatur, ignorant sau infantil (nu-ti cunosc psihologul, dar te asigur ca a avut momente). In aceasta situatie, daca clientul este suficient de atent si de istet si nu se va opri la observatii mai putin valoroase, va avea urmatoarele constientizari: psihologul nu este acea persoana ideala pe care mi-o imaginam > cu totii avem de facut unele schimbari > inseamna ca in mare masura, in sedintele noastre, am adus singur schimbarile pe care le-am dorit si nu au venit, intr-un mod magic, de la aceasta persoana pe care o idealizam.

Unii clienti vor ajunge si mai departe cu acest rationament: daca psihologul m-a acceptat cu toate problemele si gandurile mele, si am reusit si eu sa il accept dupa ce imaginea ideala pe care o aveam despre el a disparut, poate ca imi va fi si mie mai usor sa ii accept pe altii.

Asta pentru ca testarea lucrurilor pe care le-ai obtinut in consilierea psihologica nu are loc (intotdeauna) in timpul consilierii, dar in intervalul dintre sedinte si la finalul lor.