Despre imaginea idealizata a psihologului.

Toti clientii sunt curiosi in legatura cu experientele si viata personala a psihologului lor. Unii clienti au curajul de a adresa intrebari personale psihologului. De regula, in procesul de formare, psihologilor li se spune ca trebuie sa fie asemenea unei oglinzi iar dezvaluirile sa fie pastrate la minim. Imi amintesc de o profesoara care sustinea atat de puternic acest punct de vedere incat considera ca ar fi cel mai bine daca clientul nu ar sti despre psiholog absolut nimic.

Eu m-am indepartat de aceasta idee si sunt de parere ca autodezvaluirile psihologului pot avea loc, dar sa fie limitate, moderate si aduse in discutie doar fata de clientii cu un grad mare de autonomie emotionala, stabili si doar atunci cand acestea sunt utile clientilor. In fond, mediul in care se desfasoara consilierea psihologica nu trebuie sa fie unul steril, trebuie sa fie unul in care are loc o intalnire autentica intre doua persoane diferite (la fel cum in afara sedintelor te intalnesti cu oameni care sunt de acord cu tine, te contrazic, te sprijina sau te critica).

Poate ca in aceeasi masura in care sunt interesati de viata personala a psihologului, clientii sunt totusi reticenti in a afla mai multe despre acesta. Aceasta reticenta (sau chiar teama) se datoreaza faptului ca ei doresc sa pastreze o imagine cat se poate de pozitiva a psihologului. Clientii vor sa-si imagineze ca psihologul lor se descurca bine in orice conflict, ca si-a depasit toate fricile, ca este intotdeauna un partener ideal si ca, eventual, este la un pas de iluminare.

Exista un motiv pentru care mintea clientului construieste aceasta imagine si are nevoie sa o pastreze: pentru ca, aflat intr-un proces de schimbare, clientul are nevoie de repere, de modele, de un punct de referinta. Psihologul nu reprezinta un model pe de-a-ntregul, dar acesta este investit cu imaginea unei persoane aflate la un nivel de dezvoltare superior, cel putin in unele dimensiuni ale personalitatii sale (si de cele mai multe ori asa este). Cu alte cuvinte, psihologul devine o extensie temporara a Eului clientului. Aceasta extensie este utila pana in momentul in care clientul reuseste sa atinga o dezvoltare emotionala suficienta, in acord cu propriile obiective.

Dar mai e nevoie sa spun ca si psihologii au momentele lor de infantilitate, aroganta sau ignoranta asa cum au toti oamenii? Maturitatea emotionala nu este asemenea unui monolit: avem zone in care suntem mai integrati si zone care au in continuare nevoie dezvoltare (sunt convins ca ai vazut deja la unele persoane prapastia dintre rolul profesional si cel de parinte, de exemplu. Si as fi foarte atent si la cei care vorbesc tot timpul despre spiritualitate, bunatate, dragoste, dar nu si despre partea noastra intunecata).

Daca nu par arogant, vreau chiar sa spun ca un psiholog care va sustine ca este intotdeauna o persoana aflata la un nivel inalt de dezvoltare, care va accepta mereu imaginea pozitiva si complimentele pe care i le aduci este in mare masura inconstient de vulnerabilitatile si insuficientele personale, ca a devenit obiectul unui proces de compensare si ca este posibil sa isi foloseasca sedintele de consiliere doar pentru a-si construi, prin contrast, o imagine buna despre sine.

In privinta imaginii pozitive pe care clientii le-o construiesc psihologilor si incearca sa o mentina, am un exemplu de situatie ideala.

Ma gandesc la situatia in care un client isi atinge obiectivele, se dezvolta emotional si afla despre psihologul sau ca a avut momente in care a fost imatur, ignorant sau infantil (nu-ti cunosc psihologul, dar te asigur ca a avut momente). In aceasta situatie, daca clientul este suficient de atent si de istet si nu se va opri la observatii mai putin valoroase, va avea urmatoarele constientizari: psihologul nu este acea persoana ideala pe care mi-o imaginam > cu totii avem de facut unele schimbari > inseamna ca in mare masura, in sedintele noastre, am adus singur schimbarile pe care le-am dorit si nu au venit, intr-un mod magic, de la aceasta persoana pe care o idealizam.

Unii clienti vor ajunge si mai departe cu acest rationament: daca psihologul m-a acceptat cu toate problemele si gandurile mele, si am reusit si eu sa il accept dupa ce imaginea ideala pe care o aveam despre el a disparut, poate ca imi va fi si mie mai usor sa ii accept pe altii.

Asta pentru ca testarea lucrurilor pe care le-ai obtinut in consilierea psihologica nu are loc (intotdeauna) in timpul consilierii, dar in intervalul dintre sedinte si la finalul lor.


Masturbarea la copiii prescolari.

 Primul lucru pe care trebuie sa il faci atunci cand iti dai seama ca si micutul tau se masturbeaza este sa te relaxezi putin si sa intelegi specificul acestui comportament la o varsta atat de mica.

 Inainte sa gestioneze acest comportament al copilului, un parinte trebuie mai intai sa-si indrepte atentia asupra sa si sa isi puna cateva intrebari: inteleg de ce se intampla acest lucru? Care este prima reactie pe care o am? Oare ce credinte personale stau in spatele reactiilor mele? 

 Faptul ca un copil se masturbeaza nu inseamna deloc ca are o problema! Aparitia acestui comportament este fireasca, ca urmare a descoperirii de catre copil a zonelor care ii produc mai multa placere. Peste o treime dintre copiii de pana in 7 ani se masturbeaza. 

 Atat timp cat nu se manifesta in exces, masturbarea nu ii dauneaza in niciun fel copilului mic (nici in plan fiziologic, nici in plan psihologic). Ceea ce ii poate face rau copilului este o atitudine gresita a parintelui sau a educatorului. Orice atitudine care transmite ideea de „rusine”, „urat”, „boala”, „murdar” ii pot cauza copilului dificultati in dezvoltarea unei sexualitati sanatoase mai tarziu.

 Cand devine masturbarea anormala sau inadecvata? Atunci cand copilul nu mai gaseste placere in alte activitati; cand are loc atat de des incat apare o infectie sau o eruptie cutanata; cand are loc in public (este inadecvata, nu anormala); cand apare ca o modalitate prin care copilul se elibereaza de tensiunea existenta in familie.

 Aproape toti parintii se ingrijoreaza pentru ca privesc acest comportament prin ochii de adult. Este foarte important sa intelegem ca masturbarea la aceasta varsta nu are deloc specificul pe care il are la adolescent sau la adult. Copiii la o varsta atat de mica nu sunt excitati de imagini, nu au fantezii sexuale si nu au ca obiect al dorintei o alta persoana. Ei pur si simplu au descoperit o zona a corpului lor pe care atunci cand o ating traiesc placere. 

 Ca adult, daca vrei sa intelegi specificul masturbarii la copiii mici, este suficient sa iti imaginezi momentul in care ai avut o iritatie/eczema sau ai fost muscat de un tantar: este foarte placut sa te scarpini in acea zona. Este deci o placere simpla. Imaginile sexuale, fanteziile, imaginea unui partener, investirea sexuala a zonei genitale apar mai tarziu, nu la copilul prescolar.

 De ce se masturbeaza copiii?

– Pentru senzatia de placere.
– Pentru a-si diminua senzatia de neliniste si a se elibera de tensiune (cand este foarte preocupat de ceva sau exista conflicte si tensiune familie).

 Din atitudinea ta si din ceea ce ii comunici copilului trebuie sa te asiguri ca nu ii transmiti ideea ca zonele genitale sunt „rele”, „rusinoase”, „murdare” sau o alta eticheta negativa (idei care apar atat de usor din partea unor oameni prea putin constienti de sine). Daca incercarile unui parinte de a face sa inceteze acest comportament au in centru ideea de rusine, umilinta sau pedeapsa, atunci sansele ca la o varsta mai mare copilul sa aiba dificultati in a-si dezvolta sexualitatea cresc semnificativ. Un obiectiv realist al parintelui poate fi doar diminuarea acestui comportament, nu incetarea lui completa.

 Masturbarea apare mai frecvent la copiii care:

-nu au suficienta activitate fizica;
-nu sunt suficient de stimulati intelectual (cu atat mai mult cu cat se plictisesc des);
-nu socializeaza suficient de mult cu alti copii;
-au o stima de sine redusa;
– traiesc intr-o familie in care exista conflicte;
– trec printr-o perioada in care ceva ii nelinisteste (separari, certuri intre parinti, nesiguranta in activitatea de la gradinita). 

 Ce poti sa faci ca parinte:

– Fii mai apropiat de copil, mai prezent, vorbeste mai mult cu el, acorda-i mai mult timp.
– Vorbeste-i deschis despre acest comportament, impune-i sa nu faca asta in public (ii poti spune ca daca 
simte nevoia sa faca asta trebuie sa se duca in camera lui si sa stea singur acolo. Nu este o pedeapsa, dar este o impunere, o limita).
– Vorbeste cu el si asigura-te ca nu este ingrijorat/nelinistit de ceva din viata lui sau a familiei.
– Discuta cu educatoarele de la gradinita. Nu intreba de la bun inceput daca copilul face asta la gradinita 
(daca nu se intampla si deschizi acest subiect, ii vei atrage copilului o atentie de care nu are nevoie, mai ales ca exista foarte multe prejudecati in privinta acestei teme). Daca copilul se masturbeaza si la gradinita, parintele si educatoarea trebuie sa stabileasca o atitudine comuna.
– Asigura-i copilului activitatea fizica potrivita pentru aceasta varsta (jocuri care presupun miscare fizica, 
iesiri in parc).

– Asigura-i o activitate care sa il stimuleze intelectual (jocuri, ateliere pentru copii, activitati impreuna cu alti copii).

– Sa ii asiguri o buna igiena a zonei genitale.
– Sa ii asiguri o imbracaminte ceva mai larga pentru a evita stimularea zonei genitale..

 Ma gandesc la un exercitiu foarte bun pentru parinti, inainte sa ii vorbeasca copilului despre acest comportament: unul dintre parteneri/parinti sa joace rolul copilului care a fost vazut ca se masturbeaza iar celalalt partener/parinte sa joace rolul parintelui care va vorbi copilului. Ce are de spus „copilul” in legatura cu acest comportament? Ce ii raspunde parintele? Un rol foarte bun al exercitiului este faptul ca scoate la suprafata credintele spontane, ramase inca neprelucrate in mintea noastra de adult. Ar fi foarte bine ca apoi sa schimbati rolurile. Dincolo de utilitatea acestui exercitiu, va asigur ca o sa va distreze si ca va diminua din tensiune astfel incat sa fiti mai pregatiti pentru o discutie cu copilul. Si daca nu vrei sa faci acest exercitiu pentru ca iti este greu cu acea senzatie de rusine, desi esti adult, de ce astepti din partea unui copil sa se descurce mai bine?

 Perspectivele religioase nu isi au locul in niciun fel aici. De fiecare data cand le-am intalnit au fost infantile, rigide, nevrotice si au incearcat intotdeauna sa aduca vinovatie intr-un proces cat se poate de natural. Dar nu avem cum sa uitam ca traim intr-o tara in care se investeste mai mult in biserici decat in educatie.


SEDIMENTÁ vb. I. refl. A se așeza

Pentru ce trebuie sa fie pregatit mereu un parinte? Pentru ideea ca copilul pe care il creste, pe masura ce se va dezvolta, se va diferentia de el, de convingerile sale si ca in final copilul va pleca. Parintele trebuie sa dea tot ce are mai bun stiind ca la un moment copilul va pleca.

Ei bine, pentru acelasi lucru trebuie sa se pregateasca si partenerii aflati intr-o relatie cu o persoana mai putin matura decat ei. Nu mai stiu unde citisem ca persoanele insuficient de mature emotional isi folosesc relatiile de cuplu ca pe o consiliere psihologica (intr-un mod inconstient). Cred ca este o afirmatie prea puternica, macar pentru faptul ca ar presupune intentie si un plan, tot la nivel inconstient.

Indiferent de cata intelegere, rabdare, dragoste si timp vei investi intr-o relatie de acest tip, sunt sanse foarte mari ca acest partener sa nu fie capabil inca de angajament, sa se indeparteze emotional si apoi sa plece. In multe cazuri nici nu are suficienta importanta ca primeste tot ce are nevoie, el/ea isi va dori pur si simplu altceva.

Acest lucru se intampla pentru ca, asemenea copiilor, ei au inca nevoie:

– sa isi testeze capacitatile („sunt in stare sa cuceresc acea persoana? Sunt atragator? Cum stau cu masculinitatea/feminitatea mea?”);
– sa exploreze;
– sa isi dea seama de prioritatile pe care le au (cand ai prioritati in mod necesar apare si ideea de renuntari si de sacrificii, calitati de care putini sunt capabili, cu atat mai putin copiii care pur si simplu isi doresc);
– sa isi clarifice convingerile pe care le au despre lume si despre viata;
– sa se cunoasca mai bine (o nevoie care ni se impune cumva de catre personalitatea noastra, nu trebuie neaparat sa fim constienti de aceasta).

O relatie de durata poate fi sustinuta doar de catre persoanele suficient de constiente de sine, constiente de valorile personale, capabile de sacrificiu si cu trasaturi de personalitate suficient de sedimentate. Nu degeaba rata divorturilor este mai mica in randul persoanelor care se casatoresc la o varsta ceva mai mare.

Imi aduc aminte de mesajul de pe unele automate de plata a facturilor: Atentie, acest automat nu va returneaza restul 😉


Norwegian Gender Paradox

„Norvegia a fost declarată în 2008 țara unde se respectă cel mai mult egalitatea dintre bărbați și femei. În urma acestui dat, documentaristul Harald Eia a realizat un reportaj în care evidențiază cum societatea norvegiană, deși a ajuns la un punct în care toată lumea poate să facă ceea ce dorește, continuă totuși să prezinte sectoare unde lucrează doar femei și sectoare unde lucrează doar bărbați”*.

Oare nu se intampla acest lucru pentru ca suntem diferiti inca de la nastere?

Faptul ca suntem diferiti nu trebuie asociat in niciun fel cu o tema a inferioritatii sau a superioritatii. Diferentele dintre sexe, in absenta prejudecatilor si a politicilor nedrepte, ne completeaza!

Si cum sa comunici ideea absurda ca diferentele dintre barbat si femeie sunt datorate doar influentei exercitate de cultura? Cum isi poate permite cineva sa nu ia in calcul biologia?

„The more you free people in society, the more you open opportunities for people to do anything they want, the more likely it is that any kind of genetic predisposition they have whould be able to express itself”.

Un clip video scurt care a adus lumina pe aceasta tema si care a dus si la inchiderea Nordic Gender Institute.

http://www.youtube.com/watch?v=p5LRdW8xw70

*http://stefancaliman.blogspot.ro/2013/05/paradoxul-norvegian-intro-societate.html