„Sunt cel mai bun prieten al copilului meu”

Bine, doar ca un copil nu are nevoie de un parinte care sa se poarte ca un prieten de aceeasi varsta.

Un studiu realizat in SUA in 2004 arata ca 43% dintre parinti isi doresc sa fie cei mai buni prieteni ai copiilor lor, in timp ce alti 40% isi doresc sa ocupe toate rolurile principale in viata acestora (parintilor va place controlul? Mananci calule, ovaz?).

Este evident faptul ca nu ai cum sa fii un parinte cald daca nu ai trasaturile prezente intr-o prietenie stransa (afectiune, dezvaluiri, acceptare, nevoie de apropiere) dar acestor trasaturi trebuie sa le dai o forma anume, astfel incat sa fie simtite ca venind din partea unui parinte.

Pentru un copil mic, un parinte este mai mult decat o alta persoana. Pentru el, un parinte este o instanta, un om de o natura diferita de el, puternic, care a fost in locuri misterioase pe care copilul doar si le imagineaza; un om care stie intr-un mod inexplicabil cum sa iasa dintr-un labirint de stradute necunoscute; care stie cum functioneaza lucrurile complicate, cum ar fi motorul unei masini si de ce reusesc avioanele sa zboare.

Aceasta raportare a copilului la adult se schimba pe masura ce copilul creste, dar ea semnalizeaza specificul rolurilor psihologice de parinte si de copil.

Daca suntem putin analitici ne dam seama ca aceasta predispozitie a copilului, de a-si vedea parintele ca pe un „supraom”, reflecta o nevoie a lui. Este ca si cum mintea lui ne-ar spune „sunt la inceput si sunt multe lucruri misterioase pentru mine, tu pari sa cunosti foarte multe si ma astept, chiar daca o sa imi convina sau nu, sa ma inveti si pe mine”.

Copilul are nevoie de o persoana diferita de el nu doar prin preferinte si pasiuni, dar de o alta calitate, aflata pe un alt nivel, pentru ca:

• isi formeaza repere
• isi testeaza limitele (ce pot sa fac si ce nu? care sunt consecintele daca fac ceva nepotrivit?)
• la nivel psihologic, autoritatea reprezentata de parinte ii ofera o structura prin care instantele psihologice ale copilului se dezvolta: inconstientului i se traseaza o granita, apare nevoia de a stabili prioritati cand vine vorba de dorinte, Eul devine mai puternic si mai pregatit pentru a rezista frustrarilor.

Sunt momente in care este foarte bine sa fii pe acelasi nivel cu propriul copil, sa discuti de la barbat la barbat sau de la femeie la femeie. Copilul va simti ca ii este inteleasa varsta si tot ceea ce il preocupa atunci si ca se afla intr-un moment al vietii prin care si parintele a trecut, dar si ca a mers mai departe, intr-o alta etapa a vietii.

A fi parinte presupune in mod inevitabil sa-ti manifesti intr-un mod constructiv, natural si flexibil autoritatea si controlul. Copiii au nevoie de un anumit cadru sau structura din partea parintelui pentru ca nu au o minte suficient de dezvoltata incat sa isi puna singuri limite (in privinta dorintelor, comportamentelor, alimentatiei, dar si a unor emotii).

Un copil care te percepe ca pe un prieten si nu ca pe un parinte, nu iti va recunoaste autoritatea. Si prin aceasta nerecunoastere, a pozitiei tale de parinte, iti va inchide o „usa” prin care i-ai putea aduce experienta ta.

Daca vorbim de un parinte setat intotdeauna pe reguli si pe a impune este un caz complet diferit fata de subiectul prezent si ar fi bine sa vorbeasca cu un psiholog.

Poti sa iesi din rolul de parinte si vei iesi de foarte multe ori fara sa iti dai seama. E ok, e natural. Dar trebuie sa fii mereu constient de rolul tau si de responsabilitate si sa intervii subtil.

Imagineaza-ti ca stai pe locul din dreapta si copilul tau conduce masina. Te poti bucura de drum, poti sa alegi muzica, te poti uita pe fereastra, nu ii vei face observatii mereu si nu il vei controla de fiecare data, dar il veghezi si intervii cand este necesar, pentru ca pana la un moment din viata voastra (!), esti o persoana mai inteleapta si cu mai multa experienta. Nu?