Consilierea de cuplu.

– O consiliere de cuplu este mai mult decat o consiliere individuala la care participa doua persoane. Nu mai lucrezi doar cu doua persoane, lucrezi cu un mic sistem.

– Partenerii trebuie sa aiba obiective comune (sau unele care se completeaza).

– Faptul ca un partener este de acord sa vina la consiliere (deci nu este initiativa lui) nu inseamna neaparat ca este pe deplin implicat.

– Este esential ca psihologul sa nu faca aliante in mod constient sau inconstient cu un partener. Psihologul trebuie sa ramana mereu impartial in toate momentele: cand apar acuzatii, cand sunt programate consultatiile, cand unul dintre parteneri intreaba „nu esti de acord cu mine?”, cand unul dintre parteneri zambeste asteptand inapoi de la psiholog un zambet care sa ii confirme o alianta de moment.

– Intr-o sedinta de consiliere de cuplu vor fi totusi momente in care unul dintre parteneri va simti ca psihologul face o alianta cu el. Aceste momente sunt cele in care un partener isi recunoaste deschis un defect iar psihologul trebuie sa sublinieze aceasta dezvaluire. Cu riscul unei aliante „percepute” de celalalt partener, este important ca psihologul sa faca acea subliniere pentru ca in acest mod mediaza trecerea spre asumarea acelui defect.

– Uneori o consiliere de cuplu trebuie sa aiba un stadiu in care sa se transforme in consiliere individuala: partenerii sa vin pe rand la consiliere, cu atat mai mult in cazurile in care exista foarte multe conflicte (unii parteneri „strang” material in timpul unei sedinte doar pentru a-l folosi impotriva celuilalt in afara sedintelor). Confidentialitatea ramane valabila in ambele cazuri (si daca esti un psiholog care nu joaca poker vei putea macar sa iti exersezi mimica si reactiile).

– Este esential sa lucrati cu psihologi fata de care rezonati, pe care ii simtiti mai prietenosi inca din primele sedinte. Nu vorbesc de psiholog si de cat de prietenos este el ca persoana, vorbesc de senzatia pe care o aveti voi in prezenta acestuia. Un studiu mai vechi spunea ca rata de succes a terapiei depinde in primul rand de calitatea relatiei pe care o ai cu psihologul si abia apoi de studiile/pregatirea/experienta acestuia.

– Este nerealista asteptarea ca durata consilierii sa fie mica. In momentul in care un cuplu apeleaza la consiliere unele patternuri au devenit deja rigide, tensiunile s-au acumulat, la fel si resentimentele.

– In mod paradoxal tocmai partenerul mai responsabil si mai constient, poate tocmai cel fata de care a gresit celalalt partener, trebuie sa dea si mai mult (rabdare, incredere, resurse).

– Rolul psihologului nu este de a-i impaca pe parteneri, nici de a-i desparti. Singurul rol al psihologului este de a-i ajuta sa vada lucrurile mai clar, sa comunice si sa-si dezvolte anumite trasaturi.

Sunt cateva idei importante in consilierea de cuplu. Scrise in fuga, nu le-am legat bine astfel incat sa fie o „poveste” usor de citit.

Faceti-va singuri povestea! 😉

Anunțuri

Why french kids don’t have ADHD?

Inca un exemplu despre cum o problema din psihologie este privita si tratata in mod diferit, in functie de contextul social si cultural.

SUA pun accent pe eficienta, categorii si cuantificare. In consilierea psihologica exista o presiune destul de mare venita din partea sistemului de asigurari care vrea sa stie exact cat plateste pentru o sedinta, de cat timp este nevoie pentru rezultate si care este diagnosticul.

„Biblia” psihiatrilor este Manualul de Diagnostic si Statistica. Nu intamplator in State a aparut pentru prima data linia de productie. Tot SUA au doua nave militare care se numesc Freedom si Independence. Ma intreb cum isi fac loc in educatia unui copil aceste doua idei atat de importante in mentalul colectiv american.

Si tare sunt curios, fara legatura cu problema ADHD, sa stiu care e treaba cu impuscaturile in scoli, ca accesul usor la arme se gaseste si in alte state.

Pe de alta parte… „from the time their children are born, French parents provide them with a firm cadre—the word means „frame” or „structure.” French parents have a different philosophy of discipline. Consistently enforced limits, in the French view, make children feel safe and secure. Clear limits, they believe, actually make a child feel happier and safer—something that is congruent with my own experience as both a therapist and a parent. Finally, French parents believe that hearing the word „no” rescues children from the „tyranny of their own desires.”

m.psychologytoday.com/blog/suffer-the-children/201203/why-french-kids-dont-have-adhd


„Sunt cel mai bun prieten al copilului meu”

Bine, doar ca un copil nu are nevoie de un parinte care sa se poarte ca un prieten de aceeasi varsta.

Un studiu realizat in SUA in 2004 arata ca 43% dintre parinti isi doresc sa fie cei mai buni prieteni ai copiilor lor, in timp ce alti 40% isi doresc sa ocupe toate rolurile principale in viata acestora (parintilor va place controlul? Mananci calule, ovaz?).

Este evident faptul ca nu ai cum sa fii un parinte cald daca nu ai trasaturile prezente intr-o prietenie stransa (afectiune, dezvaluiri, acceptare, nevoie de apropiere) dar acestor trasaturi trebuie sa le dai o forma anume, astfel incat sa fie simtite ca venind din partea unui parinte.

Pentru un copil mic, un parinte este mai mult decat o alta persoana. Pentru el, un parinte este o instanta, un om de o natura diferita de el, puternic, care a fost in locuri misterioase pe care copilul doar si le imagineaza; un om care stie intr-un mod inexplicabil cum sa iasa dintr-un labirint de stradute necunoscute; care stie cum functioneaza lucrurile complicate, cum ar fi motorul unei masini si de ce reusesc avioanele sa zboare.

Aceasta raportare a copilului la adult se schimba pe masura ce copilul creste, dar ea semnalizeaza specificul rolurilor psihologice de parinte si de copil.

Daca suntem putin analitici ne dam seama ca aceasta predispozitie a copilului, de a-si vedea parintele ca pe un „supraom”, reflecta o nevoie a lui. Este ca si cum mintea lui ne-ar spune „sunt la inceput si sunt multe lucruri misterioase pentru mine, tu pari sa cunosti foarte multe si ma astept, chiar daca o sa imi convina sau nu, sa ma inveti si pe mine”.

Copilul are nevoie de o persoana diferita de el nu doar prin preferinte si pasiuni, dar de o alta calitate, aflata pe un alt nivel, pentru ca:

• isi formeaza repere
• isi testeaza limitele (ce pot sa fac si ce nu? care sunt consecintele daca fac ceva nepotrivit?)
• la nivel psihologic, autoritatea reprezentata de parinte ii ofera o structura prin care instantele psihologice ale copilului se dezvolta: inconstientului i se traseaza o granita, apare nevoia de a stabili prioritati cand vine vorba de dorinte, Eul devine mai puternic si mai pregatit pentru a rezista frustrarilor.

Sunt momente in care este foarte bine sa fii pe acelasi nivel cu propriul copil, sa discuti de la barbat la barbat sau de la femeie la femeie. Copilul va simti ca ii este inteleasa varsta si tot ceea ce il preocupa atunci si ca se afla intr-un moment al vietii prin care si parintele a trecut, dar si ca a mers mai departe, intr-o alta etapa a vietii.

A fi parinte presupune in mod inevitabil sa-ti manifesti intr-un mod constructiv, natural si flexibil autoritatea si controlul. Copiii au nevoie de un anumit cadru sau structura din partea parintelui pentru ca nu au o minte suficient de dezvoltata incat sa isi puna singuri limite (in privinta dorintelor, comportamentelor, alimentatiei, dar si a unor emotii).

Un copil care te percepe ca pe un prieten si nu ca pe un parinte, nu iti va recunoaste autoritatea. Si prin aceasta nerecunoastere, a pozitiei tale de parinte, iti va inchide o „usa” prin care i-ai putea aduce experienta ta.

Daca vorbim de un parinte setat intotdeauna pe reguli si pe a impune este un caz complet diferit fata de subiectul prezent si ar fi bine sa vorbeasca cu un psiholog.

Poti sa iesi din rolul de parinte si vei iesi de foarte multe ori fara sa iti dai seama. E ok, e natural. Dar trebuie sa fii mereu constient de rolul tau si de responsabilitate si sa intervii subtil.

Imagineaza-ti ca stai pe locul din dreapta si copilul tau conduce masina. Te poti bucura de drum, poti sa alegi muzica, te poti uita pe fereastra, nu ii vei face observatii mereu si nu il vei controla de fiecare data, dar il veghezi si intervii cand este necesar, pentru ca pana la un moment din viata voastra (!), esti o persoana mai inteleapta si cu mai multa experienta. Nu?


De multe ori clientii isi testeaza psihologul.

Clientii fac asta in mai multe moduri: pun intrebari pentru care au deja raspunsuri, uita ca psihologul a spus ca ora se apropie de sfarsit, testeaza cunostintele psihologului aflate dincolo de problemele discutate, sunt atenti la gesturile si postura psihologului.

Nu ma grabesc sa vad in aceasta tendinta fenomenul de rezistenta descris pentru prima data de psihanaliza.

Pana la un punct, vad aceasta nevoie de a testa psihologul ca pe o nevoie fireasca a clientilor de a se asigura ca persoana care da structura unui proces este suficient de sigura pe ceea ce face. Daca ai o masina scumpa la care tii, te-ai simti confortabil sa o dai pe mana unui sofer nesigur pe el?

Sunt terapii din care clientul pleaca pur si simplu, nu pentru ca psihologul nu ar avea suficienta experienta, dar pentru ca este perceputa o nesiguranta a acestuia din urma. Intr-o astfel de situatie un client pleaca pentru ca simte ca nu va „continut”, cu bune si rele, de catre psiholog.

Clientii au nevoie de multa acceptare din partea psihologului si sunt constienti de aceasta nevoie. Ei sunt totusi mai putin constienti de nevoia de a simti ca psihologul este capabil de a-si impune intr-un mod adecvat controlul.

In lipsa controlului subtil adus de psiholog, un client nu va intra niciodata in zonele neplacute, adica exact teritoriul in care trebuie sa aduca lumina.

Iar din aceste momente in care clientul isi testeaza psihologul se mai obtine ceva: un sentiment al valorii. Si toti clientii se afla intr-un cabinet pentru acest sentiment.

Spre binele lucrului pe care il are de facut in consiliere, clientul ar face bine sa diferentieze intre generozitatea si incapacitatea de a pune limite, intre sensibilitate si slabiciune, intre libertatea oferita si incapacitatea de a controla, intre ascultare activa si neimplicarea psihologului.

Spre binele relatiilor terapeutice, psihologul ar face bine sa stie cand sa fie ferm, cand sa intrerupa clientul, cand sa isi tina clientul intr-un moment neplacut (poate pentru amandoi), cand sa fie critic sau cand sa intareasca regulile.


Fantome.

Am tinut mai demult un grup de dezvoltare personala care a durat 4 ore. O ora intreaga am stat de vorba doar cu un participant, in varsta de peste 40 de ani. In toata aceasta ora am vorbit despre cum nu i-au fost apreciate eforturile si rezultatele la scoala de catre parintii sai. Acestia nu doar ca erau exigenti, dar chiar daca se obtineau rezultatele asteptate, ei nu i-au spus niciodata „bravo, ai facut bine”. Nu este vorba despre „trauma”, cum multi psihologi ar spune. Este vorba despre inchiderea unui gestalt sau „closure”. Este vorba de nevoia de a fi apreciat pentru ceva ce i s-a cerut si a realizat, o nevoie care a ramas in mintea acestei persoane timp de aproape 30 de ani.

Incarcatura emotionala a cuvintelor „multumesc” si „imi pare rau” mi se pare o dovada a importantei acestei nevoi pentru mintea noastra.

Cred ca o alta dovada vine dintr-un domeniu neasteptat, acela al fantomelor. In acest domeniu psihologia nu are „jurisdictie”. Aici poate ca e locul fizicii. Dar psihologia are dreptul sa analizeze ideile si interpretarile pe care oamenii le au in legatura cu acest fenomen (pentru ca ideile si interpretarile sunt elemente reale, ele exista in mintea noastra si produc efecte). Psihologia nu are dreptul de a spune ca exista sau nu fantome, dar trebuie sa fie interesata de credinta cea mai des intalnita atunci cand vine vorba de fantome: ca acestea sunt spirite care nu si-au gasit linistea, adica nu au incheiat o relatie, o legatura. Cum nu stim sigur ca nevoia de a incheia o relatie este o nevoie a fantomelor, inseamna ca este o proiectie a mintii noastre: o nevoie proiectata pe un alt fenomen.  In unele psihoterapii subiectul sau tema unui conflict inconstient este chiar denumit „fantoma”.

Vad ceva benefic si natural in nevoia unei persoane de a auzi ce a gresit si pentru ce a fost apreciat intr-o relatie (o relatie de cuplu sau orice alta relatie semnificativa). Aceasta este o forma de feedback si ne regleaza pe viitor.

Daca ti se pare de bun simt sa spui „multumesc” cand cumperi o apa si „imi pare rau” cand ai calcat pe cineva pe picior in metrou, de ce e mai putin util sa spui asta unei persoane care a fost importanta pentru tine?