Psihologia si relatiile de cuplu.

Inainte sa scriu despre cele trei tipuri** de relatie care exista intre doi parteneri de cuplu (atasament, indragostire si iubire) m-am gandit ca trebuie sa justific legitimitatea psihologiei de a se ocupa cu acest subiect.

Mi-am dat seama ca trebuie sa fac asta in momentul in care vorbind cu o persoana despre diferentele subtile dintre o relatie de prietenie si una de cuplu (si regulile de bun simt) mi-a spus ca „astea sunt chestii pe care le-ai invatat la facultatea aia penibila”. Ideile din spatele acestei afirmatii cred ca sunt: relatiile nu au nevoie de atentia cunostintelor pe care le aduce psihologia, le traiesti pur si simplu, nu e nevoie sa te gadesti sau sa le analizezi in unele momente. Dar psihologia cu asta se ocupa: cu modul in care interpretam realitatea, cu ideile pe care le avem de ceva vreme si care au nevoie sa fie cumva actualizate pentru ca de ele depind comportamentele si deciziile noastre, cu prejudecatile si fricile sau neincrederea noastra.

Sunt sigur ca unele persoane cred ca psihologia (cunostintele pe care le ofera ea) elimina sau ignora romantismul sau caldura relatiei dintre doua persoane.

Este o prejudecata! Hai sa zicem ca iti place foarte mult o mancare. O sa iti placa mai putin daca te intrebi ce ingrediente are?

 Nu exista intr-o analiza aceeasi detasare rece pe care o poate avea un chirurg aflat intr-o operatie. Iar psihologii sunt prin natura lor persoane cu o receptivitate mare fata de emotii, nici nu ar avea cum sa le ignore.

In plus, la psihologi exista „efectul de sera”, fenomen care descrie faptul ca suntem mult mai receptivi fata de emotiile si experienta celor din jur, lucruri pe care le amplificam si le pastram mai mult timp in mintea noastra (de aici si fenomenul de burnout).

Este o prejudecata sa crezi ca daca iti pui unele intrebari in privinta unei relatii ii dispare „farmecul” sau isi pierde din calitate. Dar daca isi pierde inseamna ca nu erau acolo de la bun inceput.

Cred ca exista o zona pentru care psihologia nu are raspunsuri si cred ca e mai bine asa. Ma refer la incercarile de a identifica de ce unii oameni iubesc sau se indragostesc de altii. In formarea mea ni se spunea „pentru ca scenariile tale de viata rezoneaza cu ale celuilalt”. Mai erau explicatiile „clasice” cum ca esti atras de un partener care seamana sau este diferit de unul dintre parinti. Nu mai cred in explicatiile astea. Cred ca motivele astea sunt cumva mai misterioase (sau sunt prea multe variabile, daca vrei o formulare mai tehnica).

Cand ti se strica un robinet, chemi un instalator si nu te intereseaza cunostintele lui. Dar cu mintea ta esti in fiecare zi (esti mintea ta) si nu o poti lasa deoparte nici macar atunci cand dormi. Asta te face unic.

(desi nu mai cred ca Natura poate sa genereze individualitati infinite)

**aceste tipuri nu exista intr-o forma pura. Nu intotdeauna o relatie este bazata doar pe atasament sau doar pe dragoste.  O relatie care e definita in primul rand prin iubire va contine si atasamentul (si multe, multe altele).