Parintii nu isi iubesc in acelasi fel copiii.

Daca a iubi inseamna a le acorda in mod egal atentie, afectiune, resurse si drepturi, atunci da, se poate spune ca ii iubesc in acelasi fel. 

Dar parintii au preferinte. Ei se simt mai aproape de un copil sau de altul.

Foarte putini parinti ar avea curajul sa recunoasca acest lucru, chiar fata de ei insisi, dar este de inteles. Exista o presiune sociala foarte mare in acest sens. In plus, cum ai putea sa ii spui unui copil ca il preferi pe fratele sau, asta chiar daca le oferi in mod egal tot ce ai? Copiii nu fac diferenta intre a iubi, a fi atasat sau a prefera (dupa cum foarte, foarte putini adulti fac diferenta intre a fi indragostit si a iubi, si in mod inevitabil valorizeaza experienta indragostirii, unde emotiile sunt mai intense). 

Mi se pare usor amuzanta rigiditatea unor parinti care sustin ca isi pot iubi in aceeasi masura copiii, cand ei insisi, fiind copii, au simtit ca au fost iubiti mai mult sau mai putin in comparatie cu alti frati.

In mod evident, aceste preferinte nu raman izolate undeva in personalitatea parintelui, ci se concretizeaza intr-un mod subtil in comportamentul lui fata de copii. Fara sa isi doreasca acest lucru, afinitatea unui parinte fata de unul dintre copii ii influenteaza totusi disponibilitatea emotionala si capacitatea de a fi impartial.

Este important in primul rand ca parintele sa nu se invinovateasca. Preferintele noastre sunt in primul rand reactii spontane, asa cum sunt si emotiile. Doar dupa ce emotiile si preferintele se concretizeaza in comportamente putem sa vorbim de judecata morala.

Daca parintele are suficienta capacitate de analiza se poate intreba de unde vine acea preferinta. In multe cazuri ea este pur si simplu naturala (poti sa explici cauza preferintei tale pentru o culoare?).

In alte cazuri preferinta pentru un copil vine mai degraba din respingerea trasaturilor de personalitate ale celuilalt copil (ca urmare a asocierii acestuia cu unele trasaturi nedorite, poate ale celuilalt parinte. „Tu semeni cu taica-tu”, poate sa spuna o mama care inca mai are resentimente dupa un divort).

Ce poate sa faca un parinte care se afla in aceasta situatie? El trebuie sa fie atent sa isi indrepte in aceeasi masura resursele pe care le are (nu doar bani, dar si timp, atentie, disponibilitate) constient fiind de faptul ca e predispus sa le indrepte intr-o directie anume.

Iar daca copilul mai putin preferat (sa zic dorit?) va veni pana la urma la parinte si ii va spune ca s-a simtit mai putin iubit, nu cred ca exista cu adevarat alta optiune decat sa recunoasca acest lucru si sa ii explice cat poate de bine de ce lucrurile au fost asa. Intr-un astfel de moment, un parinte care nu recunoste ii transmite de fapt copilului urmatorul mesaj: ti se pare, e doar in mintea ta, e ceva in neregula in modul in care vezi tu realitatea.

Daca parintele vrea sa indrepte si mai departe lucrurile, poate sa il intrebe pe copil despre situatiile in care s-a simtit neindreptatit, pentru a le clarifica si a recupera distanta care s-a pus in relatia lor. Va spun cu cea mai mare siguranta ca recunoasterea nedreptatilor apropie si aduce mai multa liniste, chiar daca pentru asta trebuie sa treaca o perioada de timp.

Foarte multi copii si parinti evita conflictele din trecut, crezand ca e mai bine sa nu mai aduca vorba de ele. Dar tocmai in acest fel ei rateaza ocazia de a se cunoaste mai bine si de a se apropia mai mult. In plus, clarificarea conflictelor vechi este un mecanism necesar nu doar pentru relatia parinte-copil, dar si pentru relatia generatie veche-generatia noua. 

Nu doar parintii isi invata copiii, de la o varsta si copiii au lectii pentru parinti. Desi, daca e sa fim sinceri, parintii incep sa invete inca din primele zile ale copilului.

 

 

http://parenting.blogs.nytimes.com/2013/08/11/i-dont-love-my-second-child-the-way-i-love-my-first/?_r=1