Hopa-sus

Am vazut un copil de 4-5 ani, impreuna cu mama lui, ducand in brate o cutie destul de mare pentru el.

Copilul s-a impiedicat si a cazut.

Mama: te-ai lovit?
Copilul: da, dar nu ma doare.
Mama: te-ai speriat? (O intrebare importanta)
Copilul: nu.
Mama: poti sa-ti duci cutia?
Copilul:da.

Intrebarile mamei au fost pe un ton calm, neutru (adica fara alte mesaje) si cald.

Mama nu a facut trimitere la alte momente din trecut cand copilul a mai fost neatent si deci nu a intarit experienta acelor momente; a facut bine si cand l-a intrebat pe copil daca se descurca mai departe sa duca cutia (in loc sa-i transmita „nu te descurci sa o cari se pare, si cu atat mai putin dupa ce te-ai lovit”).

Raspunsurile mamei sunt legate strict de momentul prezent (nu i-a spus copilului: o sa cazi si de acum incolo daca nu te uiti pe unde mergi).

Prezenta mamei a fost ideala: calma, calda, fara presupuneri, fara reamintirea altor momente, oferind mai departe incredere in capacitatea micutului de a-si duce cutia.

Asa se face!

Sunt unii psihologi care nu cred ca modul de a fi al parintelui ii va influenta prea mult personalitatea copilului.

Bine, dar in comparatie cu „drama” si critica din discursul altui parinte, nu e mai curata, mai simpla si mai placuta comunicarea de mai sus?