„Relationships that last are ones in which the other person widens our world? Well, yes”

“A spouse or romantic partner is a bridge between a person’s different social worlds”.

” A couple in a declared relationship and without a high dispersion on the site are 50 percent more likely to break up over the next two months than a couple with a high dispersion, the researchers found.”

Fac pariu ca nu s-au gandit la relatiile in care exista multa dependenta.

 

http://bits.blogs.nytimes.com/2013/10/28/spotting-romantic-relationships-on-facebook/?smid=fb-nytimes&WT.z_sma=TE_RDR_20131028


Psihologia si relatiile de cuplu.

Inainte sa scriu despre cele trei tipuri** de relatie care exista intre doi parteneri de cuplu (atasament, indragostire si iubire) m-am gandit ca trebuie sa justific legitimitatea psihologiei de a se ocupa cu acest subiect.

Mi-am dat seama ca trebuie sa fac asta in momentul in care vorbind cu o persoana despre diferentele subtile dintre o relatie de prietenie si una de cuplu (si regulile de bun simt) mi-a spus ca „astea sunt chestii pe care le-ai invatat la facultatea aia penibila”. Ideile din spatele acestei afirmatii cred ca sunt: relatiile nu au nevoie de atentia cunostintelor pe care le aduce psihologia, le traiesti pur si simplu, nu e nevoie sa te gadesti sau sa le analizezi in unele momente. Dar psihologia cu asta se ocupa: cu modul in care interpretam realitatea, cu ideile pe care le avem de ceva vreme si care au nevoie sa fie cumva actualizate pentru ca de ele depind comportamentele si deciziile noastre, cu prejudecatile si fricile sau neincrederea noastra.

Sunt sigur ca unele persoane cred ca psihologia (cunostintele pe care le ofera ea) elimina sau ignora romantismul sau caldura relatiei dintre doua persoane.

Este o prejudecata! Hai sa zicem ca iti place foarte mult o mancare. O sa iti placa mai putin daca te intrebi ce ingrediente are?

 Nu exista intr-o analiza aceeasi detasare rece pe care o poate avea un chirurg aflat intr-o operatie. Iar psihologii sunt prin natura lor persoane cu o receptivitate mare fata de emotii, nici nu ar avea cum sa le ignore.

In plus, la psihologi exista „efectul de sera”, fenomen care descrie faptul ca suntem mult mai receptivi fata de emotiile si experienta celor din jur, lucruri pe care le amplificam si le pastram mai mult timp in mintea noastra (de aici si fenomenul de burnout).

Este o prejudecata sa crezi ca daca iti pui unele intrebari in privinta unei relatii ii dispare „farmecul” sau isi pierde din calitate. Dar daca isi pierde inseamna ca nu erau acolo de la bun inceput.

Cred ca exista o zona pentru care psihologia nu are raspunsuri si cred ca e mai bine asa. Ma refer la incercarile de a identifica de ce unii oameni iubesc sau se indragostesc de altii. In formarea mea ni se spunea „pentru ca scenariile tale de viata rezoneaza cu ale celuilalt”. Mai erau explicatiile „clasice” cum ca esti atras de un partener care seamana sau este diferit de unul dintre parinti. Nu mai cred in explicatiile astea. Cred ca motivele astea sunt cumva mai misterioase (sau sunt prea multe variabile, daca vrei o formulare mai tehnica).

Cand ti se strica un robinet, chemi un instalator si nu te intereseaza cunostintele lui. Dar cu mintea ta esti in fiecare zi (esti mintea ta) si nu o poti lasa deoparte nici macar atunci cand dormi. Asta te face unic.

(desi nu mai cred ca Natura poate sa genereze individualitati infinite)

**aceste tipuri nu exista intr-o forma pura. Nu intotdeauna o relatie este bazata doar pe atasament sau doar pe dragoste.  O relatie care e definita in primul rand prin iubire va contine si atasamentul (si multe, multe altele).


Despre vise.

Am avut o perioada in care incepusem sa cred mai putin in analiza viselor si in importanta semnalelor pe care le transmit ele. Asta s-a intamplat si pentru ca urmarisem mai multe documentare si materiale in centrul carora erau neurostiintele si psihologia evolutionista. Psihologia in forma ei traditionala a trebuit sa faca loc noilor descoperiri, lucru care era inevitabil. Unii psihologi inca mai apara un teritoriu pe care nu vor sa-l imparta cu orientarile si perspectivele noi. Alt motiv a fost faptul ca imi imaginam ca daca un vis este important pentru personalitatea noastra, pentru conflictele si lucrurile care ne preocupa, atunci ele trebuie sa aduca ceva complet nou in Constient, atunci cand te trezesti, ti-l amintesti si il analizezi.

Ma gandeam ca visele, odata analizate, ar trebui sa aduca aproape intotdeauna un moment de „uau! La asta nu m-am gandit!” si apoi sa faciliteze cumva si o schimbare concreta, in comportament sau in perspectivele noastre.

Evident ca n-am gandit suficient.

Visele au rostul de a echilibra unilateralitatea noastra din Constient. Daca in viata de zi cu zi ai un punct de vedere intarit in exces, un comportament, o atitudine sau o pozitie care te impiedica sa vezi si alta perspectiva, de care ai nevoie, visele te avertizeaza de aceasta rigiditate.

Este ca si cum visul ti-ar spune „bine, dar vezi ca mai exista si partea asta a lucrurilor pe care, din obisnuinta si rutina zilnica, nu o vezi. Nu ti-ar fi de folos, nu te-ar echilibra cumva sa o iei in considerare?”.

Visele informeaza, chiar avertizeaza atunci cand e cazul (asa cum sunt unele vise care se repeta). Dar a ne astepta de la acestea sa aduca, singure, schimbari mari este ca si cum te-ai astepta de la un fumator sa renunte doar pentru ca pe pachet scrie „fumatul ucide”.

Din pacate visele sunt si greu de analizat, asa ca nu primesc suficienta atentie din partea noastra. Avem senzatia de multe ori ca ele sunt un nonsens. Dar asa cum emotiile tale, asteptarile sau fricile sunt vii, la fel sunt si visele. Visele isi au sursa in lucrurile care ne preocupa, constient sau nu, si nu sunt elemente aleatorii.

Cand incerci sa-ti analizezi un vis trebuie sa fii atent la esenta relatiilor sau tranzactiilor psihologice. Nu la detalii si la forma nerealista pe care o poate avea contextul actiunii trebuie sa fim atenti. Poate ca ai visat ca iti ceri mii de scuze unei vanzatoare de unde iti cumperi cafeaua. Tranzactia psihologica este pozitia morala fata de o persoana. Adus in realitate poate fi vorba de o situatie in care tu ai gresit fata de cineva sau cineva a gresit fata de tine si tu nu ai facut nimic in privinta asta.

Un alt exemplu. Poate ca visezi ca vorbesti cu o persoana necunoscuta. Prima idee poate ca va fi: „de ce sa dau atentie unui dialog cu un necunoscut?”. Doar ca de foarte multe ori persoanele importante pentru noi sau cele care reprezinta o situatie conflictuala sunt deghizate sau inlocuite. Daca ai o perioada in care te certi cu iubitul este posibil ca in vis acel conflict (nu cearta in sine, dar tema psihologica a conflictului) sa fie reprezentat de o alta situatie. Sau in locul iubitului sa fie un necunoscut sau un coleg de munca.

Odata extrase temele esentiale, relatiile si emotiile predominante dintr-un vis, poti sa faci o analogie cu situatiile care te preocupa in acea perioada sau chiar de mai mult timp.

Eu cred ca visele fac aceste „inlocuiri” din doua motive. Primul motiv tine de natura lumii din care vin acestea, o lume diferita de cea a Constientului nostru. Al doilea motiv vine din faptul ca uneori este nevoie sa fie pacalita cenzura constientului nostru (daca ti-ai notat un vis si il vei reciti dupa o vreme o sa ai surprize foarte mari!). Avem momente in care nu vrem sa ne amintim ceva neplacut (un defect sau o greseala) si in acelasi mod functioneaza si cenzura constientului.

Trebuie spus faptul ca nu toate visele sunt importante pentru personalitatea noastra. Unele vise sunt determinate de senzatiile viscerale, de calitatea somnului sau pur si simplu de elemente care au facut o impresie puternica in acea zi sau in perioada recenta.

Ce e absolut clar este faptul ca nu exista simboluri generale, valabile pentru toate persoanele. Ideea ca daca visezi Moartea sau un taur reprezinta acelasi lucru in fiecare vis pentru fiecare persoana este stupida, asa cum este si horoscopul de la stirile de dimineata („scorpionii au planuri de casatorie”. Serios? Toti? Si cei casatoriti deja? Si copiii?). Cineva care viseaza Moartea poate ca are nevoie sa se gandeasca la lipsa de vitalitate sau din contra, la faptul ca investeste prea multi timp si energie intr-o zona a vietii sale si lasa sa moara unele idei, inclinatii sau planuri. Sau poate ca acea persoana are nevoie sa puna lucrurile in ordine cu o persoana importanta care nu mai are mult de trait (nu stiu sigur Lori, urmeaza sa vorbim cand ne vedem : )  ).

Unele vise nu au sens decat daca sunt interpretate in legatura unele cu altele, asa cum un serial dezvaluie ceva nou si se creeaza un alt sens odata cu fiecare episod.

Pentru ca nu imi place sa imi ascund defectele si ma includ aproape de fiecare data atunci cand fac observatii sau critici, as vrea sa dau exemplul unui vis pe care l-am avut de curand.

Eram cu o prietena care era incantata de o oglinda. Am luat oglinda si m-am uitat la ea. Era ciobita si mica (cu defecte!). Ma intrebam de ce e asa de incantata de ea si i-am spus ca ii pot da eu o alta oglinda mai mare care sa arate mai bine. Asta a fost tot visul. Nu au fost emotii speciale, nici o intriga complicata.

Ce elemente sunt esentiale in acest vis? Prezenta si interactiunea mea cu o femeie si oglinda. Oglinda este importanta pentru ca te reflecta exact asa cum arati. Prietena din vis nu este o persoana suficient de importanta pentru mine incat sa imi apara intr-un vis semnificativ. Faptul ca nu au fost trairi semnificative fata de ea (nici in vis si nici in realitate) confirma acest lucru. Deci ea reprezenta o alta persoana importanta pentru mine. Oglinda arata faptul ca visul este mai mult despre mine. Dar nu-mi zice de bine. Este ca si cum visul mi-ar spune „in relatia ta cu o femeie ai nevoie sa te uiti mai mult la tine, sa fii atent la trasaturile/faptele tale”. Odata ce am facut analogia cu realitatea lucrurile au fost clare. Am un conflict cu o persoana careia i-am reprosat unele lucruri. Asta nu inseamna ca au fost critici nejustificate. Dar visul vorbeste despre moderatie si restabilirea unui echilibru, asa cum fac toate visele: „poate ca ai dreptate, dar ia vezi care a fost partea ta de responsabilitate. Acum ca iti sunt clare greselile ei, oare care au fost si care sunt greselile tale?”.


Hopa-sus

Am vazut un copil de 4-5 ani, impreuna cu mama lui, ducand in brate o cutie destul de mare pentru el.

Copilul s-a impiedicat si a cazut.

Mama: te-ai lovit?
Copilul: da, dar nu ma doare.
Mama: te-ai speriat? (O intrebare importanta)
Copilul: nu.
Mama: poti sa-ti duci cutia?
Copilul:da.

Intrebarile mamei au fost pe un ton calm, neutru (adica fara alte mesaje) si cald.

Mama nu a facut trimitere la alte momente din trecut cand copilul a mai fost neatent si deci nu a intarit experienta acelor momente; a facut bine si cand l-a intrebat pe copil daca se descurca mai departe sa duca cutia (in loc sa-i transmita „nu te descurci sa o cari se pare, si cu atat mai putin dupa ce te-ai lovit”).

Raspunsurile mamei sunt legate strict de momentul prezent (nu i-a spus copilului: o sa cazi si de acum incolo daca nu te uiti pe unde mergi).

Prezenta mamei a fost ideala: calma, calda, fara presupuneri, fara reamintirea altor momente, oferind mai departe incredere in capacitatea micutului de a-si duce cutia.

Asa se face!

Sunt unii psihologi care nu cred ca modul de a fi al parintelui ii va influenta prea mult personalitatea copilului.

Bine, dar in comparatie cu „drama” si critica din discursul altui parinte, nu e mai curata, mai simpla si mai placuta comunicarea de mai sus?


Parintii nu isi iubesc in acelasi fel copiii.

Daca a iubi inseamna a le acorda in mod egal atentie, afectiune, resurse si drepturi, atunci da, se poate spune ca ii iubesc in acelasi fel. 

Dar parintii au preferinte. Ei se simt mai aproape de un copil sau de altul.

Foarte putini parinti ar avea curajul sa recunoasca acest lucru, chiar fata de ei insisi, dar este de inteles. Exista o presiune sociala foarte mare in acest sens. In plus, cum ai putea sa ii spui unui copil ca il preferi pe fratele sau, asta chiar daca le oferi in mod egal tot ce ai? Copiii nu fac diferenta intre a iubi, a fi atasat sau a prefera (dupa cum foarte, foarte putini adulti fac diferenta intre a fi indragostit si a iubi, si in mod inevitabil valorizeaza experienta indragostirii, unde emotiile sunt mai intense). 

Mi se pare usor amuzanta rigiditatea unor parinti care sustin ca isi pot iubi in aceeasi masura copiii, cand ei insisi, fiind copii, au simtit ca au fost iubiti mai mult sau mai putin in comparatie cu alti frati.

In mod evident, aceste preferinte nu raman izolate undeva in personalitatea parintelui, ci se concretizeaza intr-un mod subtil in comportamentul lui fata de copii. Fara sa isi doreasca acest lucru, afinitatea unui parinte fata de unul dintre copii ii influenteaza totusi disponibilitatea emotionala si capacitatea de a fi impartial.

Este important in primul rand ca parintele sa nu se invinovateasca. Preferintele noastre sunt in primul rand reactii spontane, asa cum sunt si emotiile. Doar dupa ce emotiile si preferintele se concretizeaza in comportamente putem sa vorbim de judecata morala.

Daca parintele are suficienta capacitate de analiza se poate intreba de unde vine acea preferinta. In multe cazuri ea este pur si simplu naturala (poti sa explici cauza preferintei tale pentru o culoare?).

In alte cazuri preferinta pentru un copil vine mai degraba din respingerea trasaturilor de personalitate ale celuilalt copil (ca urmare a asocierii acestuia cu unele trasaturi nedorite, poate ale celuilalt parinte. „Tu semeni cu taica-tu”, poate sa spuna o mama care inca mai are resentimente dupa un divort).

Ce poate sa faca un parinte care se afla in aceasta situatie? El trebuie sa fie atent sa isi indrepte in aceeasi masura resursele pe care le are (nu doar bani, dar si timp, atentie, disponibilitate) constient fiind de faptul ca e predispus sa le indrepte intr-o directie anume.

Iar daca copilul mai putin preferat (sa zic dorit?) va veni pana la urma la parinte si ii va spune ca s-a simtit mai putin iubit, nu cred ca exista cu adevarat alta optiune decat sa recunoasca acest lucru si sa ii explice cat poate de bine de ce lucrurile au fost asa. Intr-un astfel de moment, un parinte care nu recunoste ii transmite de fapt copilului urmatorul mesaj: ti se pare, e doar in mintea ta, e ceva in neregula in modul in care vezi tu realitatea.

Daca parintele vrea sa indrepte si mai departe lucrurile, poate sa il intrebe pe copil despre situatiile in care s-a simtit neindreptatit, pentru a le clarifica si a recupera distanta care s-a pus in relatia lor. Va spun cu cea mai mare siguranta ca recunoasterea nedreptatilor apropie si aduce mai multa liniste, chiar daca pentru asta trebuie sa treaca o perioada de timp.

Foarte multi copii si parinti evita conflictele din trecut, crezand ca e mai bine sa nu mai aduca vorba de ele. Dar tocmai in acest fel ei rateaza ocazia de a se cunoaste mai bine si de a se apropia mai mult. In plus, clarificarea conflictelor vechi este un mecanism necesar nu doar pentru relatia parinte-copil, dar si pentru relatia generatie veche-generatia noua. 

Nu doar parintii isi invata copiii, de la o varsta si copiii au lectii pentru parinti. Desi, daca e sa fim sinceri, parintii incep sa invete inca din primele zile ale copilului.

 

 

http://parenting.blogs.nytimes.com/2013/08/11/i-dont-love-my-second-child-the-way-i-love-my-first/?_r=1