Iluzia iubirii neconditionate (in relatia de cuplu).

Acceptarea neconditionata este o nevoie adecvata doar anumitor tipuri de relatie si unei anumite varste; este adecvata in primul rand relatiei parinte-copil si o gasim si in relatia psiholog/medic-client. Mai este fireasca si in relatia dintre o persoana in varsta sau vulnerabila emotional si o alta persoana care o ingrijeste.

Din cate se poate observa, acceptarea neconditionata presupune relatia dintre o persoana neajutorata, insuficient de matura sau intr-un moment de o mare vulnerabilitate emotionala (nu ii tii morala unei persoane care tocmai a avut un episod psihotic sau care sufera in urma unei pierderi mari) si una ceva mai adulta sau cu o disponibilitate emotionala mai mare.

De ce ti-ai dori sa faci parte din prima categorie?

Nevoia unei relatii de cuplu in care sa fii iubit neconditionat vine de cele mai multe ori din partea persoanelor cu toleranta foarte mica la critici, evaluari sau observatii si deci cu o mare rezistenta fata de schimbari personale.

Aparitia criticilor in orice relatie (profesionala, de cuplu, parinte-copil) este inevitabila. In loc sa ne ferim de observatiile care ni se aduc (ca de o boala) ne-ar face mai bine sa le ascultam si sa le discutam. Observatiile trebuie sa fie echilibrate prin incurajari si prin increderea in calitatile celuilalt.

Comparatiile cu relatiile anterioare nu sunt negative in sine atat timp cat nu se incearca transformarea relatiei prezente intr-o relatie importanta din trecut (sau a partenerului). Rolul pozitiv al comparatiilor este de a vedea in ce masura unele obiceiuri (patternuri) nedorite se repeta in relatia prezenta.

Este firesc sa vrem sa fim acceptati/iubiti neconditionat pentru felul nostru de a fi, dar pana in punctul in care preferintele noastre sau personalitatea noastra dauneaza celuilalt sau relatiei pe care o avem.  Daca ai un copil care a pornit un incendiu, nu incetezi sa il iubesti si sa il accepti, dar ii iei chibritul si ii explici consecintele actiunii lui. Daca se va intampla din nou poate e adecvat sa il pedepsesti pentru a-l conditiona sau poate e cazul sa vada un psiholog. Si ce alta varianta ai avea? Sa ii spui „lasa tati, te iubesc oricum, nu e mare lucru”? Suntem uneori in relatiile de cuplu intr-un rol de copil.  De ce te-ai simti vinovat in a-i atrage atentia unui partener care se afla in acest rol psihologic? Sau daca ti se fac observatii, de ce sa le respingi imediat in loc sa vezi in ce masura acele probleme iti apartin?

Am vazut relatii de cuplu in care un partener cerea sa fie acceptat neconditionat chiar daca era neatent, ignorant, pasiv atat fata de el insusi cat si fata de celalalt. Ma intreb cu ce drept poti cere asta. Aceste relatii sunt dezechilibrate si vor da nastere intotdeauna unor conflicte, mai putin in cazul in care celalalt partener este o persoana dependenta (caz in care conflictele vor fi la nivel inconstient, mocnind).

Oricat de mult ne dorim sa credem altceva, avem in mintea noastra un mic contabil (pe un „departament” emotional) care tine evidenta momentelor in care primim si in care oferim. Acest lucru este dovedit usor si prin faptul ca cineva care ofera foarte mult fara sa primeasca ajunge intr-un punct in care se poate simti epuizat emotional (la psihologi se numeste burnout), frustrat, iar dupa o despartire se poate trezi cu unele resentimente.

Nu spun ca nu exista persoane atat de evoluate incat sa iubeasca/accepte neconditionat, fara ca acest lucru sa le afecteze echilibrul emotional. Dar ele sunt atat de rare incat despre acest tip de iubire/acceptare ar trebui sa se vorbeasca nu ca despre un lucru usor de dezvoltat in relatie, dar ca despre un ideal, asa cum se vorbeste despre o lume fara violenta si fara razboaie.