Părinții ca psihologi.

Am vazut cateva anunturi pentru grupurile de parenting al caror obiectiv este de a prezenta parintilor informatii si metode prin care acestia sa-si sprijine copiii pentru o dezvoltare armonioasa.

Din cazurile de specialitate pe care le-am citit si din experienta proprie stiu ca in echipa psiholog-parinte, nu psihologul este cel care aduce schimbarea si o sustine, ci parintele.

Poate ca suna ciudat, avand in vedere ca mergem la psiholog atunci cand ne dorim anumite schimbari, dar trebuie sa fim atenti la intregul proces al schimbarii. Psihologul este cel care analizeaza relatiile pe care copilul le are cu familia, scoala, prietenii si care aduce cunostinte noi. Dar implementarea si sustinerea pe termen lung a schimbarilor va depinde aproape intotdeauna de parinte. Parintele preia informatiile si le trece prin filtrul propriilor credinte sau blocaje. Mesajul pe care psihologul il aduce, va ajunge acasa intr-o forma data de personalitatea parintelui.

Daca un copil are nevoie de consiliere psihologica, el va sta impreuna cu un psiholog cateva zeci de minute intr-o saptamana, in restul timpului intorcandu-se la mediul in care a aparut acea problema. Parintii care au copii cu diferite forme de autism si nu inteleg aceasta tulburare gresesc de cele mai multe ori. Rezultatele pe care un terapeut le obtine in cateva saptamani, in cazul copiilor cu autism, pot fi anulate complet printr-un simplu gest al parintelui, aparent inofensiv (de exemplu atunci cand ii ofera copilului o ciocolata fara nicio cerinta).

Adultii pot sustine schimbarile initiate in cabinetul psihologic, in cele 50 de minute alaturi de psiholog, pentru ca acestia au Eul mult mai puternic in comparatie cu cel al copilului si granite psihologice definite mai bine.

In foarte multe cazuri nu este suficient sa ii explici unui parinte de ce copilul are nevoie de unele schimbari. Un curs de parenting va fi intotdeauna mai bun in comparatie cu informatiile pe care un parinte le culege dintr-o carte de parenting. De regula constientizarea apare atunci cand o situatie este analizata intelectual, dar sunt prezente si emotiile. Din acest motiv uneori parintele are nevoie sa intre, pentru cateva momente, in „rolul” copilului sau, lucru posibil prin exercitii simple folosite in consilierea psihologica.

Psihologii specializati in consilierea psihologica a copiilor stiu ca unii parinti, care isi aduc copilul la psiholog, sunt convinsi ca problema copilului este doar a lui, nu a familiei sau a mediului in care acesta creste. Este ca si cum ai spune ca dezvoltarea unei plante nu depinde deloc de calitatea pamantului in care isi are radacinile (totusi unele cercetari de genetica comportamentala echilibreaza acest punct de vedere).

Acolo unde este posibil, schimbarile pe care le dorim sa le aducem in personalitatea copiilor (stabilitate emotionala, sentimentul de siguranta, increderea in sine) trebuie sa fie dezvoltate in primul rand in personalitatea parintilor, pentru ca acestia sa le interiorizeze, sa le aduca si sa le mentina in familie. In acest fel schimbarea in mediul familial va fi mult mai naturala si stabila pe termen lung.


„I think we are losing beauty and there is a danger that with it we will lose the meaning of life”

Roger Scruton.

„Beauty has been central to our civilization for over 2000 years.  But our world has turned it’s back on beauty and because of that we find ourselves surrounded by ugliness and alienation.  I want to persuade you that beauty matters, that it is not just a subjective thing, but a universal need of human beings.  If we ignore this need we find ourselves in a spiritual desert.  I want to show you the path out of that desert. It is  a path that leads to home”

http://documentaryaddict.com/Why+Beauty+Matters-542-documentary.html


Iluzia iubirii neconditionate (in relatia de cuplu).

Acceptarea neconditionata este o nevoie adecvata doar anumitor tipuri de relatie si unei anumite varste; este adecvata in primul rand relatiei parinte-copil si o gasim si in relatia psiholog/medic-client. Mai este fireasca si in relatia dintre o persoana in varsta sau vulnerabila emotional si o alta persoana care o ingrijeste.

Din cate se poate observa, acceptarea neconditionata presupune relatia dintre o persoana neajutorata, insuficient de matura sau intr-un moment de o mare vulnerabilitate emotionala (nu ii tii morala unei persoane care tocmai a avut un episod psihotic sau care sufera in urma unei pierderi mari) si una ceva mai adulta sau cu o disponibilitate emotionala mai mare.

De ce ti-ai dori sa faci parte din prima categorie?

Nevoia unei relatii de cuplu in care sa fii iubit neconditionat vine de cele mai multe ori din partea persoanelor cu toleranta foarte mica la critici, evaluari sau observatii si deci cu o mare rezistenta fata de schimbari personale.

Aparitia criticilor in orice relatie (profesionala, de cuplu, parinte-copil) este inevitabila. In loc sa ne ferim de observatiile care ni se aduc (ca de o boala) ne-ar face mai bine sa le ascultam si sa le discutam. Observatiile trebuie sa fie echilibrate prin incurajari si prin increderea in calitatile celuilalt.

Comparatiile cu relatiile anterioare nu sunt negative in sine atat timp cat nu se incearca transformarea relatiei prezente intr-o relatie importanta din trecut (sau a partenerului). Rolul pozitiv al comparatiilor este de a vedea in ce masura unele obiceiuri (patternuri) nedorite se repeta in relatia prezenta.

Este firesc sa vrem sa fim acceptati/iubiti neconditionat pentru felul nostru de a fi, dar pana in punctul in care preferintele noastre sau personalitatea noastra dauneaza celuilalt sau relatiei pe care o avem.  Daca ai un copil care a pornit un incendiu, nu incetezi sa il iubesti si sa il accepti, dar ii iei chibritul si ii explici consecintele actiunii lui. Daca se va intampla din nou poate e adecvat sa il pedepsesti pentru a-l conditiona sau poate e cazul sa vada un psiholog. Si ce alta varianta ai avea? Sa ii spui „lasa tati, te iubesc oricum, nu e mare lucru”? Suntem uneori in relatiile de cuplu intr-un rol de copil.  De ce te-ai simti vinovat in a-i atrage atentia unui partener care se afla in acest rol psihologic? Sau daca ti se fac observatii, de ce sa le respingi imediat in loc sa vezi in ce masura acele probleme iti apartin?

Am vazut relatii de cuplu in care un partener cerea sa fie acceptat neconditionat chiar daca era neatent, ignorant, pasiv atat fata de el insusi cat si fata de celalalt. Ma intreb cu ce drept poti cere asta. Aceste relatii sunt dezechilibrate si vor da nastere intotdeauna unor conflicte, mai putin in cazul in care celalalt partener este o persoana dependenta (caz in care conflictele vor fi la nivel inconstient, mocnind).

Oricat de mult ne dorim sa credem altceva, avem in mintea noastra un mic contabil (pe un „departament” emotional) care tine evidenta momentelor in care primim si in care oferim. Acest lucru este dovedit usor si prin faptul ca cineva care ofera foarte mult fara sa primeasca ajunge intr-un punct in care se poate simti epuizat emotional (la psihologi se numeste burnout), frustrat, iar dupa o despartire se poate trezi cu unele resentimente.

Nu spun ca nu exista persoane atat de evoluate incat sa iubeasca/accepte neconditionat, fara ca acest lucru sa le afecteze echilibrul emotional. Dar ele sunt atat de rare incat despre acest tip de iubire/acceptare ar trebui sa se vorbeasca nu ca despre un lucru usor de dezvoltat in relatie, dar ca despre un ideal, asa cum se vorbeste despre o lume fara violenta si fara razboaie.


„Sunt sensibila, sunt sensibila”

Dragelor sa nu incurcam fragilitatea si vulnerabilitatea emotionala cu sensibilitatea (sensibilitatea ca receptivitate la emotiile celorlalti). Si copiii sunt fragili si vulnerabili, fara sa fie capabili inca de empatie.