Ce își spun copiii atunci când nu li se vorbește?

Imi amintesc un moment in care parintii mei se certau. Nu aveam mai mult de 6-7 ani. Eram intr-o camera iar ei se certau in bucatarie. Imi amintesc si ca cearta lor nu ma intrista atunci si nici nu eram prea ingrijorat. Psihologii stiu totusi ca un copil este foarte receptiv la tensiunea emotionala dintre parinti, chiar daca nu o arata sau nu este constient de ea. Pana la urma am decupat o foaie pe care am scris „nu va mai certati”, am deschis usa bucatariei si dupa ce le-am dat biletul m-am intors in camera mea.

Copiii sunt foarte receptivi la relatia parintilor pentru ca sunt la o varsta la care nu s-au diferentiat inca suficient de bine din punct de vedere psihologic (iar la o varsta de cateva luni copilul crede ca este aceeasi persoana cu mama lui).

La doar cativa ani copiii sunt inca intr-o etapa puternica de identificare cu parintii, ca dovada ca un copil isi va dori si valoriza parintele chiar daca acesta nu are grija de el sau chiar il agreseaza. Evident ca aici functioneaza si mecanisme biologice puternice si nu doar unele psihologice.

Ce presupune aceasta identificare a copiilor cu parintii si cu trasaturile mediului familial?

Din punct de vedere psihologic copilul traieste unele experiente, conflicte sau emotii ale parintilor ca si cand ar fi, intr-o anumita masura, ale lor. Cand parintii se cearta unii copii isi imagineaza ca si ei sunt responsabili pentru cearta. Daca un parinte vine acasa foarte suparat, copilul preia o parte din acea tensiune emotionala sau din moment ce parintele nu este disponibil emotional copilul isi poate spune ca a facut ceva incat sa merite raceala parintilor.

Stiu ca multi dintre noi suntem convinsi ca daca copilului i se ascunde un conflict al parintilor, daca nu este de prezent atunci cand parintii se cearta, atunci acesta este protejat. Nu este intotdeauna asa.

Cu totii nevoie de explicatii atunci cand apare un conflict si chiar daca nu le primim, putem totusi sa generam cateva ipoteze pe care apoi sa le verificam. Si copiii au nevoie de explicatii iar cand nu le primesc si le construiesc singuri, doar ca ei nu sunt suficient de maturi incat sa se delimiteze de conflictul celuilalt: lumea lor e inca limitata la familie.

De cele mai multe ori parintii ar face bine sa ii vorbeasca copilului despre problemele lor. Nu detalii pe care nu le pot intelege, dar sa recunoasca in fata acestuia faptul ca au anumite neintelegeri, griji sau perioade dificile.

Cand parintii ii explica copilului ca sunt ingrijorati sau ca au un conflict, ei trag niste granite psihologice intre experienta lor si cea a copilului. Este ca si cand le-ar spune „noi avem o problema, ne certam pe ceva ce ne apartine, lucrurile astea nu au nicio legatura cu tine si pentru ca suntem persoane diferite nu trebuie sa simti si tu ce simtim noi”.

Ti s-a intamplat sa stai intr-o incapere in care este galagie iar dintre toate sunetele si conversatiile din jurul tau sa iti dai seama totusi ca intr-o alta camera cineva se cearta? Oare de ce ai acei neuroni dezvoltati pentru a identifica astfel de tipare?