Copiii si autoritatea *

Credinta ca un copil are nevoie doar de dragoste (“doar dragoste” nu este dragoste!), doar de atentie si afectiune este incompleta. Tipul vechi de cauzalitate din aceasta credinta este: afectiunea sau dragostea duc, singure la buna dezvoltare.

Asa cum sunt parinti excesiv de autoritari, exista si parinti, aflati in cealalta extrema, care isi imagineaza (ca sa o spun si altfel: e doar in capul lor) ca daca impun unele limite (naturale) copiii nu se vor mai simti liberi, creativi, deschisi sau increzatori.

Poti fi autoritar cand iei unele decizii, intr-un mod adaptat situatiei, daca te-ai ingrijit inainte:

– sa ii dai motive pentru care el sa aiba incredere in limitele si interdictiile tale (aceasta incredere se construieste); Printre cele mai proaste exemple avem interdictiile motivate de parinte prin „ca asa am zis eu”, fara argumente si fara o prezenta rationala din partea parintelui.

– sa ii arati faptul ca daca apare un conflict reusesti (ca doar tu esti adultul) sa-ti pastrezi obiectivitatea, moderatia si critica constructiva;

-sa ii asiguri o suma de experiente pozitive in relatia cu tine, momente de care sa isi aduca aminte cu placere (americanescul “quality time”). Aceste experiente placute formeaza un “emotional bank account” (John Gottman) un fond de afectiune/apropiere care o sa ii permita copilului sa nu se indeparteze emotional de tine ca parinte atunci cand ii interzici sau ii impui ceva.

– sa simta din experienta cu tine ca esti o persoana care ii permite si contrariul autoritatii si anume: permisivitatea, libertatea, toleranta, incurajarea initiativelor si a autonomiei. Intotdeauna e nevoie de echilibru. Imagineaza-ti cum ar mai putea un copil sa accepte reguli peste reguli si apoi sa mai vii cu altele noi. Aproape sigur se va revolta prin cele mai diverse comportamente, expresii si poate si somatizari. Chiar si adultii, cu un Eu puternic, resping in mod firesc un exces de autoritate venit din partea altora;

– sa ii oferi un model prin persoana ta. Copiii intre “lectiile” date (care raman la nivel de teorie) si modelul pe care il vede in realitate este posibil ca de cele mai multe ori sa urmeze modelul. Adica ceea ce vede cu ochii lui in fiecare zi si nu o predica teoretica presarata cu exemple distante si contrazisa, poate zilnic, de ceea ce parintele nu este, dar si-ar dori sa fie.

Pentru ca el sa vada in tine o autoritate este nevoie sa strangi si cateva trasaturi pozitive. Altfel copilul va observa diferenta mare dintre standardele pe care parintele le cere de la el si ceea ce parintele manifesta zilnic. Pentru ca parintele sa aiba autoritate el trebuie sa fie si o figura valorizata. Daca nu este valorizata, figura autoritara va sta prea mult sub semnul fricii. In acest caz un rationament inconstient al copilului poate fi: il ascult pe tata nu pentru ca stie mai bine, dar pentru ca imi e teama de el”.

-sa il vezi asa cum este el, nu doar cum ai vrea tu sa fie (adica sa il recunosti si sa il accepti);

– sa ii asiguri unele dialoguri cu el de la adult la adult despre subiecte ca: spalatul pe dinti, responsabilitatile lui in casa sau fata de alti membri ai familiei, banii de buzunar, scoala, animalul de casa. Chiar daca este copil, mintea sa are deja un nucleu de adult- in Analiza Tranzactionala chiar asa se numeste unul dintre nivelurile personalitatii noastre: “Adultul”. Este nevoie intotdeauna sa explici cum vezi tu lucrurile, de ce iei o decizie care implica viata lui (schimbarea scolii lui, neacceptarea unui prieten sau a unei optiuni personale). Adica este necesara prezenta gandirii si in acest fel ii stimulezi acest proces. Prejudecatile, obisnuintele mentale, proiectia propriilor frici sau critica nejustificata sunt toxice pentru copil.

Parintii care in unele momente spun “ca asa vreau eu!” vorbesc de pe un nivel psihologic primitiv (“primitiv” pentru ca importanta pentru ei in acel moment este puterea, nu claritatea, acceptarea sau intelegerea). Nu vreau sa spun, cu alte cuvinte, ca primitivii, ca nivel de civilizatie, ar fi interesati doar de putere.

Copii nu doar ca nu sunt traumatizati de reguli, autoritate si limite, aduse in mod adecvat, dar chiar au nevoie de ele. Ei se afla la un nivel la care pulsiunile si nevoile graviteaza, in mare masura, in jurul placerii. Iar adultul, putin cate putin, trebuie sa-l “invite” in realitatea care contine mult mai mult decat jocul sau placerea.

Sigur va stramba din nas si va incerca sa se “lupte” cu tine. Lasa-l sa o faca. Trebuie sa intre in contact cu propriile forte si nu sa ramana cu un “nod in gat”. Il poti lasa sa se lupte cu tine (nu fizic, dar prin argumente, mici revolte si refuzuri) dar nu cred ca e bine sa il lasi sa castige prea des.

Copilul va avea nevoie de o relatie buna cu autoritatea mai tarziu: va trebui sa stie sa isi apere unele drepturi, sa isi impuna idei, va avea sefi si va fi sef, va trai intr-un mediu social cu legile sale si poate ca va fi si tata, cand va fi chemat, la randul lui, sa faca cunoscuta autoritatea, ca Principiu, noului omulet.

* Sec titlul, stiu, dar il gaseste Google mai usor.

John Gottman,”emotional bank account” http://www.youtube.com/watch?v=WMaxZKYHOfQ