Au si psihologii tipul lor de anxietate (dar nu toti isi dau seama de ea).

Cand spun „psihologi” ma refer la cei implicati in consilierea psihologica si psihoterapie, adica intr-un proces de imbunatatire a vietii unui client. Si cand spun „anxietate” nu folosesc termenul stiintific din DSM, am doar in vedere sensul de „neliniste”.

Din ce motiv ar avea si psihologii nelinistile lor in raport cu activitatea de consiliere psihologica ?

Pentru ca nu au cum sa stie intotdeauna, in mod cuantificabil si clar, in ce masura au fost de ajutor clientului.

E adevarat ca nu sunt putine cazurile in care imbunatatirea este vizibila, poate fi observata in mod obiectiv nu doar de terapeut si client, dar si de alte persoane. Exista totusi cazuri in care obiectivele terapiei nu sunt prea clare sau conduc la altele noi sau dificultatea clientului este pur si simplu foarte mare si creste riscul de regresie.

Prin comparatie, in medicina exista mai multa certitudine: un doctor care acorda un tratament, un medicament sau care opereaza va avea de cele mai multe ori aceleasi rezultate. E adevarat ca exista variatii in modul in care un pacient va reactiona la o pastila, dar capacitatea de predictie este incomparabil mai mare fata de psihoterapie. Intr-o interventie chirurgicala, chirurgul va gasi de fiecare data acel tendon, muschi sau os, nu inchipuiri ale pacientului legate de acele organe (asa cum se intampla, de exemplu, in psihoterapia unor cazuri de abuzuri sexuale, cand pacientii acuza un abuz la o varsta mica, au chiar amintiri despre eveniment, dar in realitate acesta nu a avut loc. Interventia este dificila pentru ca persoana nu minte, in mod constient cel putin: ea are amintiri, traieste episodul ca pe o trauma reala si se lupta cu unele emotii).

Intrebarile de zi cu zi, sau mai bine zis „de la client la client” care isi fac „cuib” (de cuci?) in mintea psihologului sunt cele de tipul:

– Nu trecea de la sine problema clientului dupa o perioda de timp? Nu s-ar fi descurcat singur pana la urma?

– In ce fel am ajutat?

– Cat timp va dura schimbarea pe care a reusit sa o faca aici?

– Am influentat prea mult cu subiectivitatea mea? Mi-am adus in relatie cu el prea multe convingeri personale, preferinte, standarde ?

– Cat din ce am facut eu a ajutat si cat s-a datorat altor factori?

– Oare am facut ceva gresit ? Daca da, in ce fel se va manifesta in viata clientului peste o perioada mai mare de timp?

– Ce idei, credinte sau perspective imi vor ramane in minte dupa experienta cu acest client ?

Ce factori fac posibile aceste intrebari ?

– Intimitatea relatiei terapeut-client (nevoia de intimitate si confidentialitate nu permite furnizarea unor informatii sau analizarea de catre alte persoane/institutii din afara iar cand se poate face o asemenea analiza ea nu are cum sa contina amprenta unica a fiecarei relatii).

– Variabilele sunt greu de definit/ operationalizat si nu au intotdeauna aceeasi semnificatie pentru toti cei implicati (psiholog, client, cercetator).

– Se fac putine studii longitudinale.

– Sunt foarte rare cazurile in care clientii pastreaza legatura peste ani incat terapeutul sa primeasca un feedback complet.

– Exista multe contradictii intre diferitele orientarile psihoterapeutice si chiar in interiorul aceleiasi orientari.

– Multideterminismul blocajelor sau resurselor: nu este mereu clara zona in care imbunatatirea este datorata terapiei, pentru ca mintea noastra este ca o retea in care daca aduci o modificare intr-o zona, schimbarea se va simti si in altele complet diferite.

– si un factor la care tin: diversitatea Naturii! (desi aproape toti avem doua maini, doua picioare si cam aceleasi nevoi reusim totusi sa fim unici). Acesta este motivul pentru care este imposibil, poate pentru moment, sa poti controla un om sau sa il poti descrie pana la a-ti deveni previzibil. Diferente mari apar si in fata schimbarii (va fi sau nu rapida, sustinuta, durabila, in fata carui terapeut  sau in ce abordare terapeutica ?).

Au si psihologii metoda lor de a-si diminua aceasta neliniste ? Da.

Eu cred ca o metoda poate fi aderenta puternica la teoria lor si prin evitarea lecturilor din alte orientari terapeutice („Asa am fost invatat, asa fac. Ca la carte”). Daca m-as grabi sa caut un nume pentru dinamica asta ar fi „rationalizarea”- ca mecanism de aparare.

E bine ca psiholog sa iti dai voie sa simti aceasta neliniste si sa vezi ce e cu ea? Eu cred ca este foarte bine! Iti aduce moderatie in actiunile tale, modestie, si te face receptiv la ideea ca Natura este foarte bogata si ca nu o poti cuprinde doar cu o teorie.

Cand vorbesc despre neliniste nu ma refer la nesiguranta. Nu este nicio contradictie intre a fi bine pregatit profesional si a nu sti sigur daca teoria sau actiunea ta au fost cat se poate de bune (pentru ca psihologia are particularitati diferite fata de alte stiinte).

Nu ai cum sa nu-ti pui intrebari cand citesti studii despre eficienta altor metode psihoterapeutice sau din randul neurostiintelor si sa nu te intrebi: „cat de valabil este teritoriul activitatii mele sau interventia mea?” (am scris despre asta aici).

Natura diferita a unor dinamici psihologice, indepartata de concret (adica tangibil), face usoara catalogarea psihoterapiei, de catre unele persoane, ca fiind „doar o discutie, inutila, lipsita de concret, moft”. Cred ca pentru a avea acest punct de vedere trebuie sa ai o structura foarte simpla, sa nu-ti faca cu ochiul multidisciplinaritatea si sa fii orientat, intr-un mod dezechilibrat, doar catre tot ce este concret.

Psihoterapia ramane un domeniu in care trebuie sa rezisti incertitudinilor si in care sa iti fie usor sa lucrezi cu lipsa de siguranta.

Acesta este motivul pentru care imi sunt foarte dragi psihologii care desi au ideile lor, la care nu au ajuns intotdeauna usor, folosesc mult „poate”, „e posibil”, „nu stiu”, sunt toleranti cu alte orientari din psihologie decat ale lor, au reusit sa se indeparteze de credintele formatorilor lor atunci cand au simtit nevoia asta, isi dau seama de limitele psihoterapiei, dar si de potentialul enorm pe care il are si de aceia care, in general, nu se grabesc sa traga concluzii*.

 

* (nevoia de a trage concluzii, de a pune etichete vine, de multe ori, din nevoia de control, de certitudine si de putere).

** nu toti psihologii, chiar acreditati, au abilitatile (sau dorinta) de a interveni, de a aduce schimbari in dinamica psihologica a unei persoane. Exista, de exemplu, psihologi care doar evalueaza, fara sa intervina, asa cum gasim in centrele de testare pentru permise auto si alte autorizatii. Desi unii dintre ei mai trebuie sa dea si avize de port-arma…