De ce nu e dom’ne baiatul asta asa cum il vreau ?

De ce nu este si el mai elegant?

(Daca eleganta se gaseste mai mult in vestimentatia ta, e posibil ca pe alt nivel al vietii tale sa nu fii suficient de eleganta ?).

De ce nu este si el mai inteligent?

(Dar tu iti cultivi inteligenta? Este inteligenta o valoare pentru tine? E posibil sa vezi inteligenta ca pe un accesoriu, gandindu-te ca daca el este inteligent si formati un cuplu, printr-un mod magic, vei prelua si tu din inteligenta sa?).

De ce nu este si el mai masculin?

(Masculinitatea se contureaza/evalueaza si in functie de feminitate. Oare ar fi ceva de schimbat in feminitatea ta incat sa ii stimuleze si mai mult masculinitatea?).

De ce nu este si el mai pasional?

(Te-ai gandit ca este posibil ca el sa fie mult mai pasional, dar in relatie cu altcineva? Stiu ca nu e un gand placut, dar nivelul scazut de pasiune de care nu esti multumita poate sa fie rezultatul relatiei dintre voi, deci poate ca nu reprezinta intregul lui potential).

Citind aceste fragmente poate ca iti vine sa spui: „Dar el este asa..problema este la el, nu la mine”. Nu te-as contrazice, dar cat de drept este sa cerem o schimbare fara ca noi sa o continem sau fara sa ne straduim, la randul nostru, sa schimbam ceva?

Daca esti interesat in mod autentic de schimbarile in bine ale partenerului tau cred ca e firesc sa te intrebi ce poti face tu pentru dezvoltarea lui. Sunt de acord ca resposabilitatea este a lui, nu a ta, la fel si resursele si nevoia de schimbare. Dar sunt sigur ca daca cerem un lucru de la partener, sau chiar ii impunem o schimbare, trebuie sa fim pregatiti sa o oferim si noi, sau cel putin sa facem un efort pentru dezvoltarea proprie. Iar trasaturile de care nu suntem multumiti la partener pot fi folosite ca indicatori pentru un fel de „radiografie” personala, dupa modelul: „Nu sunt multumit ca el este asa. Dar eu cum stau in privinta asta?”

Aceasta atentie indreptata atat spre cerintele mele fata de el, cat si spre neajunsurile personale este esentiala pentru a pastra echilibrul. Iar echilibrul este vital pentru o relatie.

As vrea sa se inteleaga faptul ca modul in care privim pe cineva si il evaluam (inteligent, elegant, pasional) depinde foarte mult de noi, de structura noastra. Adica evaluarea noastra are note mari de subiectivitate, avand oricum tendinta de a generaliza. Nivelul de dezvoltare pe care partenerul il manifesta in relatie cu noi poate ca va fi cu totul altul peste o anumita perioada de timp sau in relatie cu altcineva.

Mai importanta decat evaluarea pe care o facem este prezenta noastra alaturi de cineva, prin care ii putem impulsiona dezvoltarea sau chiar regresia (ma refer la prezenta in relatia de cuplu).

Schimbarile apar in relatie cu Celalalt, dat fiind faptul ca suntem fiinte inalt sociale. Acesta este un motiv pentru care oricat de multe carti de dezvoltare personala ai citi, lucru la fel de valabil si pentru psihologi, importanta prezentei celuilalt si a interactiunii cu el nu poate fi inlocuita. Uneori nu constientizam aceste transformari pentru ca au loc lent iar uneori preluam in mod diferentiat ceva dintr-o relatie si din mediul social (o idee, o valoare, o motivatie, standarde, credinte) apoi aceste continuturi cresc in noi si peste o perioada prind contur, le constientizam si le simtim ca fiind doar ale noastre, nu preluate, intr-o masura, din alta relatie (in psihologie se numeste introiectie). Iti aduce aminte de Inception? (Doar ca e un proces natural si poate la fel de dramatic: mai exista multi teroristi plini de explozibili pe corp, lucru invatat).

Multe dintre cele mai durabile schimbari, sau cel putin germenii acestora, apar in relatiile de cuplu. Poate ca se intampla asa din cauza ca acest tip de relatie este cadrul de satisfacere a unor nevoi profunde, dar si pentru ca relatiile de cuplu ating aproape toate dimensiunile personalitatii noastre.

In unele cupluri, pe care le vad mai evoluate, un partener nu este interesat doar ca celalalt sa se schimbe intr-un mod care sa ii convina, dar este interesat si de propria dezvoltare incat sa fie mai bun pentru celalalt.

Simetria intre „ce vreau de la tine” si „ce nu am reusit inca sa schimb la mine” ne pastreaza atentia asupra evolutiei noastre, ne mentine mai vigilenti (vs. entropie) si ne tempereaza critica pe care o avem fata de ceilalti.

Dupa cum stim exista si momentele in care ai toata bunavointa si sustinerea pentru partenerul tau, dar tot nu apar schimbari. Aceasta stagnare, intinsa pe o perioada mai mare de timp, este un indicator al limitelor lui. Poate ca o sa reuseasca sa se schimbe mai tarziu, poate ca se va schimba fara ca tu sa mai fii acolo, dar pentru moment atat poate el. Daca ai facut partea ta de efort, poti lua decizii fara a ramane cu eventuale vinovatii.

Transformarile noastre in relatia de cuplu sunt asemanatoare reactiilor chimice: doua substante intra in contact, suporta modificari si modifica la randul lor si in functie de natura fiecaruia si de interactiuni apar anumite efecte: mici, puternice, explozive, hranitoare, stimulante, nesemnificative sau altele care dau nastere unor compusi noi. Iar in unele cazuri fericite, pe care le admir si le invidiez*, unii dintre acesti „compusi noi” au nevoie de 9 luni ca sa apara  : )

„El” si „Ea” sunt termeni intersanjabili.

*a pofti ceva ce apartine altuia.


Fetita si lupul Omega

Esti o mama mai autoritara. Ai o fetita. E in scoala generala. E micuta, simpatica, sensibila, sociabila, isteata, respectuoasa cu profesorii, nu ii plac conflictele si le evita. In pauze deseneaza inimioare si stele pe tabla. Nu are nimic care sa o scoata in evidenta in mod negativ. Este o fetita obisnuita doar ca la scoala are o problema: este in mod constant lovita de colegi fara sa aiba vreo vina. De multe ori a venit si ti-a spus ca a fost lovita, dar in ultima vreme, desi a fost lovita, nu ti-a mai spus. A invatat ca atunci cand iti spune, te infurii, ii ceri sa loveasca si ea, sa fie mai dura, “ca doar e o jungla afara si te descurci doar daca poti lovi la randul tau”.

Cred ca iti dai seama ca din moment ce fetita ta a intrat in acest rol psihologic, in care este agresata fara sa aiba o vina, nu are structura unui om care sa adopte agresivitatea, oricat te-ai stradui tu sa o schimbi sau oricat ar ajuta-o sa se apere. Pur si simplu are alta structura interioara. Tu esti mai autoritara si iti place sa infrunti un conflict. Fiica ta evita conflictele. Poti observa deja una dintre deosebirile dintre voi si e natural sa existe cateva (dincolo de recunoasterea lor, accepti aceste diferente?).

Fetita a inceput sa fie atat de stresata de faptul ca este lovita din cand in cand la scoala si de faptul ca si acasa se tipa la ea (cand ii spui ca trebuie sa se apere, ca nu trebuie sa fie asa de slaba si ca trebuie sa riposteze) incat a incetat sa iti mai spuna, dar ii povesteste unei vecine din bloc la care tine foarte mult, ca la o alta mama (ce anume ii ofera incat fata de ea se deschide?).

Este posibil ca fetita ta sa fi intrat intr-un anumit rol psihologic. Nu cred ca l-a ales in mod inconstient, asa cum sustin unele orientari psihologice, doar ca la aceasta varsta copiii tind sa se lupte mai des fizic, sa isi testeze fortele si sa ocupe un rol mai inalt in ierarhia grupului, prin urmare trebuie sa gaseasca si un membru mai „slab” de care sa se distanteze, asa cum in haitele de lupi exista lupul cu rangul Omega, cel care are rolul de a disipa tensiunea dintre membrii prin asumarea unor greseli pe care nu le-a facut (si uite cum am reusit sa il fac pe lup țap 🙂 ). E greu sa ne imaginam o legatura intre o haita de lupi si o clasa de scolari, stiu, dar cred ca oamenii aflati la o varsta mica (cronologica sau emotionala) tind sa aiba, in mai mare masura, nevoi primare si o psihologie cu obiecte mai simple: protectie, hrana, nevoie de putere, agresivitate. Nu vreau sa psihologizez, asa ca stiu ca poate fi valabila si o explicatie mai simpla: copiii din  clasa au alt temperament iar aceasta fetita nu se potriveste cu acel mediu.

Cum poti interveni ?

In primul rand interventia trebuie sa vina in pasi. Iar pasii nu trebuie sa urmeze nevoile tale (una dintre ele fiind de a-ti exprima agresivitatea fata de cei care au lovit-o sau fata de autoritatea care nu ia masuri). Tu ai o anumita psihologie, copilul tau are alta. Tu esti mai puternica decat un copil, nu doar mental, dar si fizic. Ai mai multe resurse, ii vrei binele si stii mai bine. Totusi interventia trebuie sa fie orientata in functie de copilul tau: de cat poate el suporta, de resursele lui. E ca si cand mergi cu copilul tau pe o poteca la munte: tu cunosti mai bine zona, esti mai puternica, stii unde ajunge drumul, dar ce se intampla daca copilul tau nu poate tine pasul ? Trebuie sa il lasi sa mearga in fata ta, sa isi ia pauze cand are nevoie, sa mergi dupa ritmul ei. Nu poti sa o cari in spate pentru ca va trebui sa se descurce si cand nu vei fi cu ea.

Prioritatea parintelui nu este de a merge la scoala si de a interveni direct, de a avea discutii aprinse cu profesorii, sau de a-i ameninta pe colegii care au lovit-o. Nu cred ca este primul pas, pentru ca daca acei copii inceteaza sa o mai loveasca, o pot face altii. Mai mult decat atat, daca vei face o plangere, profesorii sau directorul va veni, in mod firesc, sa puna intrebari. Copilul va trebui sa tina piept acestor tensiuni, va trebui sa ii numeasca pe cei care au lovit-o iar tu trebuie sa te asiguri ca in momentul in care va fi nevoie sa faca asta se va simti echilibrata si sustinuta de tine.

Prioritatea parintelui este de a-si repara relatia cu fetita. In acest moment fetita simte ca nu mai are pe cineva de partea ei in acest conflict. Este posibil sa se simta singura, neinteleasa si neacceptata. Cu atat mai mult cu cat apar probleme legate de pofta de mancare, somn sau unele somatizari. Ea poate sa gandeasca asa: “la scoala sunt lovita, e tensiune si nu suport conflictul. Daca ajung acasa si povestesc parintilor am vazut ca ei se supara si ma cearta ca nu ma apar si ca nu ripostez. Si acasa gasesc tensiune. Mai bine nu mai povestesc ca macar acasa sa am parte de liniste”. In acest fel apare o distanta emotionala intre voi.

Copilul isi iubeste parintele, ii este loial, stie ca acesta ii vrea binele, dar el trebuie sa se descurce in primul rand cu tensiunea din interiorul sau.

Ca in aproape orice problema a copilului exista o legatura in psihologia parintelui. Asa ca am un exercitiu pentru parintele care trece printr-o situatie asemanatoare: daca copilul vine acasa si iti povesteste ca a fost lovit (nu vorbesc despre bataie, dar despre lovituri scurte, mai mult ca niste gesturi care comunica ceva, decat violenta sustinuta) iar tu esti un parinte mai autoritar care crede ca este o lume grea si ca nu te poti descurca decat luptand, calcand cateva cadavre si ca bunatatea de cele mai multe ori este un defect, incearca sa stai de vorba cu el fara sa ii spui ce ar fi trebuit sa faca, fara sa tipi la el. Copilul tau nu are nevoie sa tipi la el, chiar daca tu ai intentii bune. Fii doar prezent. Taci mai mult si asculta-l. Poate ca nu va spune niciun cuvant. Atunci tine-l in brate daca vrea. Ii poti spune ca veti gasi o rezolvare incat sa nu se mai intample. Se va apropia de tine, va simti ca esti de partea sa, ca il intelegi si ca se poate deschide.

Va amintiti de clasicul “sa vezi ce bataie primesti daca o sa cazi din pom” ? 🙂

Evident ca parintele e ingrijorat pentru copil, dar odata ce il vede in siguranta de ce il mai pedepseste? Cui apartine nevoia de a fi linistit?

Diferentiati mai bine intre nevoile voastre si cele ale copiilor.