Spiritualitatea si spalatul vaselor.

Pentru multi tineri de azi (uneori ma simt putin mai in varsta, ca sa-mi explic tonul) spiritualitatea a devenit separata de concret, durere, principii, disciplina, nedreptate, efort, cotidian, bani si facturi. Uneori cred ca spiritualitatea este perceputa ca o lume care iti ofera acceptare neconditionata si nelimitata, aflata la indemana daca ai un anumit regim alimentar, repeti o mantra si mergi la un curs de meditatie. Spiritualitatea a inceput sa fie identificata doar cu unele idei sau credinte desi nu sunt singurele componente ale acesteia. O parte dintre aceste idei sau credinte cred ca sunt:

-iluzii de omnipotenta ramase de la o varsta la care nu ne puteam imagina moartea si traiam doar in prezent

-creativitatea

-credinta ca daca doresc un lucru este suficient incat Universul sa mi-l trimita

-e ok chiar daca am probleme pentru ca suntem toti conectati si Universul va face in asa fel incat sa imi scoata in cale pe cineva sau o situatie de care am nevoie

-daca sunt bun si fac lucruri bune voi primi si eu lucruri bune

-credinte in „tipuri pure”: „iubirea nu aduce suferinta, daca iubesc pe cineva atunci n-o sa sufar” sau „iubesc toti oamenii”

– ce fac in lumea asta e mai putin important decat ce se intampla in cealalta lume (lumea asta fiind o forma de iluzie sau Maya).

Nu contrazic ideile spirituale. Unele imi sunt chiar dragi. Vreau sa observ unele incongruente si dezechilibre.

O preocupare echilibrata pentru spiritualitate mi se pare ca are loc atunci cand pastram in atentia noastra ambele „lumi”, asa cum avem doi ochi. Adica daca ma preocupa mersul lucrurilor in Cer, imi pastrez in acelasi timp atentia si pe lucrurile de pe Pamant.

Cateva exemple intamplatoare:

– Ordine universala – Ordine si curatenie in casa/mintea mea/relatiile mele.

– Conectare cu Universul – La ce nu m-am conectat inca din lumea cotidiana? Sau de la ce ar trebui sa ma deconectez?

– Hrana spirituala – Imi fac de mancare singur

– Oamenii sunt plini de trasaturi pozitive  – Dar eu ce defecte personale am?

– Ma preocupa ideea de reincarnare si viata perpetuua – Sunt preocupat de viata mea, vad cum corpul meu se degradeaza, ca imbatranesc si ma intreb ce fac cu viata mea.

Cred ca este usor naiv sa crezi ca gesturile, comportamentele, actiunile concrete, cotidiene, sunt separate de spiritualitate, ca aceasta ar exista in cu totul alt plan (separat). Poate fi un tip de gandire magica acela in care ne asteptam ca realitatea sa fie mai frumoasa, mai „estetica”, mai dreapta (de la sine, fara interventia noastra). Pe masura ce aceste iluzii cresc sau se prelungesc pe o perioada mai lunga de timp, pe atat caderea va fi ma mare (caderea binevenita in realitate).

Este usor de inteles de ce interesul nostru se indreapta mai usor spre descrierile unor evenimente, idei sau explicatii mai estetice, mai atragatoare. Intre un terapeut orientat mai mult spre teoriile spirituale (pe care nu le subestimez) care iti spune, aproape indiferent de neajunsurile tale, ca e totul ok, pentru ca esti o parte a Universului si un terapeut care iti spune cu intentii bune (dupa ce analizati impreuna timp de cateva saptamani) ca esti iresponsabila si ca nu e adecvat, mai ales fiind o femeie, ca tatal sa iti spele lenjeria cand ai 23 de ani, in fata carui terapeut ai vrea sa fii? Sau daca esti plin de resentimente, poate chiar indreptatit, dar ti se vorbeste despre iertare si compasiune de la bun inceput, cum le descurci? Sunt exemple in extrema, dar reale.

Nu este mai usor sa auzim despre „iertare, iubire, compasiune, conectare” decat despre „relatia cu parintii, resentimente, frici, responsabilitate, complexe, dependente, batranete”?. Si nu e mai placut sa auzi despre ordinea spirituala decat despre ordinea si curatenia din camera ta? Nu pot sa nu ma intreb cum ar reusi sa se descurce (adica sa aiba un raspuns evoluat) o persoana cu ordinea universala cand nu reuseste inca sa se descurce cu ordinea din spatiul in care locuieste, deci cu ordinea lumeasca. Cred ca toti avem un prieten sau un amic care vorbeste des si inflacarat despre spiritualitate. Ceea ce in sine nu este deloc lipsit de valoare.

Cred ca lumea are nevoie de unele idei si invataturi spirituale. Problemele ies la iveala atunci cand exista incongruente mari. Imi atrage atentia o persoana care vorbeste mereu despre spiritualitate, healling, conectare cu Natura si Universul dar care:

– fumeaza iarba aproape zilnic (dar, nu-i asa, nu e dependenta)

– nu iese in Natura desi vorbeste despre conectarea cu Ea si cat de mult o apreciaza

-nu isi plateste facturile

-nu isi respecta iubitul/iubita

-nu isi vede propriile defecte si ramasite ale primitivului abia trecut.

-nu aduce schimbari concrete in viata sa, pe masura schimbarilor interioare prin care sustine ca trece („simt atatea schimbari si transformari in mine, in fiecare luna, dar am aceleasi probleme si aceleasi suferinte ca si in anii trecuti”).

Cred ca o persoana in aceasta pozitie nu este suficient de conectata la cotidian, la lucrurile practice. Ea si-a pierdut echilibrul si este posibil ca golurile din lumea concreta sa si le acopere cu explicatii si iluzii atragatoare.

Un psiholog bun poate vedea daca uneori o persoana poate fi preocupata in mod neadecvat de spiritualitate. Uneori este ca si cand esti in clasa 8-a, vine liceul si tu iti pui intrebari despre dizertatie. Poti intreba, dar daca ai note de trecere in clasa ta (adica la nivelul la care traiesti).

Nu incurc spiritualitatea cu aceste cresteri, dar incep sa cred din ce in ce mai tare ca dezvoltarea personala, a avea o profesie potrivita personalitatii noastre, a trai dupa cateva principii, a ajuta pe cei care au nevoie de ajutor, a avea o familie, a creste frumos un copil si a imbatrani frumos, sunt lucruri care te solicita enorm si obiective poate la fel de grele ca orice dorita iluminare.

 

Dar de personajul tipic din filmele cu maestrii spirituali, care era trimis ani la rand sa spele vasele sau sa faca o munca cat se poate de concreta, banala si repetitiva, adica lumeasca, va mai aduceti aminte? Putini vor sa si-l reaminteasca pentru ca nu are nimic stralucitor si nu iese cu nimic in evidenta (nevoi foarte puternice astazi).

 

Dar nu era el, intr-un mod intortocheat (adica intr-o ordine mai putin revelata!) cel care devenea „ales” sau „iluminat” ?

 

„Am pacatuit atunci nu numai din oboseala, din pripeala si din superficialitate, ci si din temeinica noastra instalare in credinta ca extraordinarul nu ne viziteaza decat in mod extraordinar si ca el e insotit, atunci cand apare, de semnele neindoielnice ale recunoasterii lui” (Liiceanu, 2010)