Epigenetică (sau despre mesajele de la străbunici pe care încă le conținem, dar le și putem modifica)

Desi psihologia are alt obiect de studiu in comparatie cu genetica, cred ca pentru un psiholog cunostintele recente de genetica si din alte stiinte care studiaza omul sunt necesare. Nu doar pentru ca iti completeaza imaginea asupra vietii, dar poti observa unele analogii graitoare care au potentialul de a te ghida uneori.

Mai ai nevoie de cunostintele din alte domenii pentru ca poti afla in ce masura psihologia se poate preocupa legitim de anumite tulburari sau simptome si cu ce eficienta poate interveni (daca exista o gena a anxietatii si tu abordezi aceasta tema strict psihologic oare este suficient?).

A fost nevoie de o munca de 20 de ani pentru descoperirile din epigenetica.
„Epigenetica” inseamna „deasupra genelor”. Aceasta ramura a geneticii cerceteaza ereditatea caracteristicilor care nu sunt codate in ADN. Imagineaza-ti o instalatie de lumini pentru brad. Asa cum ADN-ul are structra unei spirale si instalatia de brad este compusa din firele electrice. Becurile, de diferite culori, raspandite de-a lungul firelor reprezinta genele: A, T, G, C. Epigenetica descrie butoanele care controleaza aprinderea sau stingerea becurilor (genelor).
Un cercetator in epigenetica a spus ca „daca ADN-ul este hardware-ul, epigenetica este softul care spune genelor ce sa faca” (Randy Jirtle, Duke University Medical Center).

Epigenetica este procesul prin care anumite gene din ADN sunt activate sau dezactivate in functie de experienta. Acest proces este valabil si pentru alte fiinte, nu doar pentru oameni.

Este ca si cand ai primi mostenire o casa careia nu ii poti modifica structura (adica ADN-ul) dar ai libertatea de a o aranja asa cum vrei, de a alege culorile, ce aduci in ea si ce oameni primesti inauntru. Nu degeaba New York Times a publicat un articol care se numea „libertatea fata de gene”.

Inainte de epigenetica, conceptia despre gene era una simpla, mecanicista: daca modific o gena, se intampla acel lucru. Aceasta perspectiva i-a determinat pe cei care se ocupau cu inregistrarea genomului uman sa aiba asteptari mari: ca vor putea vindeca orice boala cu ajutorul geneticii. Intrebarea care a declansat conturarea acestei ramuri a geneticii a fost: de ce aceeasi gena putea declansa doua boli diferite?

Poate ca au mai fost si alte nelamuriri (parca mai amuzante): de ce este o similaritate de 96% (sau 98.5%) ) intre materialul genetic al unei maimute si cel al omului? Sau de 60% intre noi si o banana? De ce doar 2% din ADN codeaza/poarta informatia iar restul de 98% este „junk DNA” (dar nu degeaba, o companie din Australia a pus un patent pe cercetarile de ” junk DNA” de zeci de milioane de dolari). O alta surpiza a fost numarul mic de gene pe care se pare ca il avem. Estimarile initiale erau de cateva sute de mii. Acum specialistii estimeaza ca avem sub 30.000 (in conditiile in care gainile au 23.000).

Un studiu efectuat pe soareci si publicat in 2003 arata efectul dietei asupra genelor. Soarecii din experiment aveau gena „agouti” pe care o au si oamenii. Cand cercetatorii au hranit femela gestanta cu o hrana care a deactivat acea gena, puii s-au nascut galbeni si predispusi la unele boli. Cand au dat o dieta care a activat gena, soriceii s-au nascut maronii si sanatosi. Soriceii, in ambele situatii, erau identici din punct de vedere genetic, singura diferenta a constat in dieta femelei. Modificarile au aparut nu doar la prima generatie de soricei dar si la urmatoarele doua sau trei.

Concluzia cercetatorilor, in care era inclusa analogia cu dieta oamenilor, a fost: „a mother’s diet can shape the epigenome of her offspring”.

Un alt experiment care are nevoie de mai mult timp, se desfasoara pe femeile insarcinate care au asistat la  evenimentele din 11 Septembrie din SUA. Ipoteza in acest experiment este ca o trauma psihologica (nivelurile mari de stres) la care mama a fost expusa cand era insarcinata, poate fi codata genetic si transmisa nu doar la sarcina purtata in acel moment, dar si la copilul copilului ei. Adica transgenerational (iar aici putem face o paralela cu orientarea transgenerationala din psihoterapie).

Conceptia anterioara era ca mostenirea genetica ne este data in momentul conceperii noastre, cand cromozomii mamei se intalnesc cu cei ai tatalui si ca apoi acest material genetic ramane “izolat”, adica genele se pastreaza neschimbate pe parcursul vietii tale, neafectate de experientele prin care treci. Prin urmare generatiile viitoare primeau aceeasi informatie (si tie iti suna a stagnare?).

Perspectiva noua pe care o aduce epigenetica este ca in evolutia noastra nu conteaza doar genele. Conteaza si mediul si experienta, adica evenimentele prin care parintii, bunicii tai au trecut, dieta pe care au avut-o, stresul pe care l-au trait. Si daca stai sa te gandesti putin, este o obervatie de bun simt, pentru ca altfel ar fi insemnat ca exista un determinism puternic ancorat in trecut, iar viata din prezent cumva o desfasurare a ceea ce s-a “hotarat” cu mult timp inainte. Fara sa fie filosofie, o asemenea ordine nici nu ar avea sens.

Din moment ce au fost notate modificari epigenetice datorate unor evenimente dificile ca foametea si stresul, eu cred ca la fel de bine ne pot influenta si evenimentele pozitive. Prezenta mai frecventa a variabilelor cu tenta negativa aparute in cercetari este probabil datorata faptului ca erau suficient de precise incat sa fie valabile pentru ecuatiile statistice. Prima cercetare din epigenetica chiar asa a inceput, prin observarea legaturii dintre calitatea recoltelor si bolile sau moartea locuitorilor dintr-un sat izolat din Elvetia. Locuitorii acestui sat, nu stiu din ce motive, inregistrau precis toate aceste date (calitatea recoltei, vremea, relatiile de rudenie, bolile, varsta, cauzele deceselor).

Daca inainte se credea ca nu are importanta stilul de viata pe care tu il ai asupra generatiilor viitoare (copii, nepoti si asa mai departe) acum s-a demonstrat contrariul, anume ca vietile noastre (adica viata de zi cu zi, ca sa  iti dai seama de implicatii) influenteaza viata generatiilor viitoare.

Daca inainte te gandeai ca poti sa fumezi mult si sa renunti la fumat inainte sa faci un copil, epigenetica ne arata proportiile responsabilitatii: gena care va comanda un ribozom sa produca niste celule in exces (adica cancer, daca am inteles bine pasii de sinteza a proteinelor) o poti activa nu doar la copii tai dar si mai departe pe linia transgenerationala. Evident ca daca ai o asemenea gena nu inseamna automat ca va aparea si boala, acest lucru depinde si de tine.

Viata face loc intotdeauna individualitatii.

Daca noi nu ne permitem intrebarile mari asa cum isi permit pionierii acestui domeniu, macar ne permitem unele mai mici:

– Cati profesori de biologie din liceu stiu de epigenetica? (avand in vedere ca poti urmari documentarul, cum am facut si eu, in timp ce mananci).

– Cat sens are sa predai copiilor, de zeci de ani acelasi material despre pistil, stamina si altele fara sa pui in perspectiva aceste informatii si fara sa vorbesti despre ce anume ne face unici, asemanatori si mai ales cum experienta traita ne schimba.

– Ce sens are sa explici copiilor doar in cuvinte si dinamici pe care le uita pana la ora urmatoare (saptamana trecuta am fost la o ora de biologie intr-o scoala) atat timp cat nu inteleg unde, in ansamblul vietii isi gasesc ele locul si ce importanta au?

Bineinteles ca aceasta “comunicare” intre generatii, descrisa de epigenetica, nu este intamplatoare. Transmiterea informatiilor la nivel transgenerational are un rol reglator, ca si cand o generatie are nevoie sa transmita ceva altei generatii. Imi plac foarte mult teoriile care ne arata faptul ca suntem fiinte conectate, poate chiar „dependenti” unii de ceilalti  (in sensul bun al cuvantului).

Un documentar BBC despre epigenetica, in 5 parti, aici:

http://www.youtube.com/watch?v=toRIkRa1fYU

Genetics’ new frontier: What mom eats, weighs in pregnancy can set child up for obesity, diabetes, 2011:

http://mobile.fox40.com/p.p?a=rp&m=b&postId=768566&curAbsIndex=3&resultsUrl=DID%3D1%26DFCL%3D1000%26DSB%3Drank%2523desc%26DBFQ%3DuserId%253A19%26DL.w%3D%26DL.d%3D10%26DQ%3DsectionId%253A5269%26DPS%3D0%26DPL%3D5

Epigenetics and depression: current challenges and new therapeutic options:

http://www.ncbi.nlm.nih.gov/m/pubmed/20644477/

Epigenetics: DNA Isn’t Everything:
http://www.sciencedaily.com/releases/2009/04/090412081315.htm

„Simpla manipulare a embrionului si scoaterea lui din mediul natural, in fertilizarea in vitro, poate determina modificari asupra unor gene”.

Daca te uiti la documentar si am inteles eu ceva gresit, astept mail 😉


Indicatori de criza. Criza de identitate psihosociala, bre.

Lucrul care m-a facut sa nu deschid un blog de psihologie mai repede a fost ca nu voiam sa spun prea multe lucruri evidente (e un „pitic” pe care il aveam si in facultate si d-aia taceam des, sau o fi fost de la aroganta ?).

Mi s-a spus apoi ca am unele idei bune si ca de fapt multe teme din psihologie nu sunt cunoscute. Introducerea asta e un fel de scuza (vezi? nu mi-a trecut) pentru a scrie despre stadiile de dezvoltare psihosociala ale lui Erik Erikson, care, tot asa, imi par destul de cunoscute si in plus au o varsta respectabila.  Erik Erikson s-a indepartat de psihanalisti prin atentia acordata importantei mediului in care copilul se dezvolta (unele teorii recente neaga aceasta importanta) si despre stadiile formarii identitatii. Are cateva carti foarte interesante, una este: „Identity: youth and crisis”.

 
In psihologie, o tema este analizata pastrand in vedere ambele polaritati. Daca vorbesti despre agresivitate, de exemplu, trebuie sa ai in vedere atat agresivitatea in exces, cat si agresivitate insuficienta (da, se poate, intr-o masura pe agresivitate se bazeaza si asertivitatea). Cu observatia asta am vrut sa spun ca o perspectiva data de o teorie asupra unei crize psihosociale (criza individuala, de identitate), adica o perioada de conflict, de tatonari, de construire, pierderi si regasiri, ne poate fi utila chiar daca nu suntem intr-o perioada de criza dar totusi cautam niste indicatori. Ce indicatori? Unii care sa ne spuna daca mergem in directia buna, daca ne punem prea multe intrebari ( ha, cum suna asta! 🙂 ) sau prea putine, daca o activitate sau un nivel la care ne desfasuram viata sunt adecvate pentru varsta, cultura si potentialul pe care le avem.

 

Crizele nu sunt in sine episoade negre, asa cum ne-am obisnuit sa le percepem. E adevarat ca nu sunt nici roz (dar bej ?). Nu trebuie privite ca episoade pe care trebuie sa le evitam cu tot pretul. Oricum, realitatea este ca nici nu pot fi evitate. Sunt parte din noi. O analogie cu fiziologia noastra ar fi cresterea dintilor: te doare cand iti cresc dar ai nevoie de ei mai tarziu. Sunt exact ca niste statii iar unii dintre noi isi imagineaza ca le e mai bine sa nu le parcurga pe toate (pai ce credeai ca daca ai un job bun, casa si familie poti sa stai linistit cu picioarele sus ?). Cine nu-si doreste comoditate si siguranta data de previzibil? (dar o insula, un yacht si un fotomodel?). Asa.. Despre ce vorbeam?

 
Ne nastem cu un potential enorm, desi simplul stadiu de dezvoltare psihologica al adolescentului ar fi probabil suficient incat sa supravietuim (ca individ!) si avem cea mai lunga copilarie dintre toate mamiferele, dar uneori alegem sa nu mergem mai departe.

 

Uite o parte din stadiile psihosociale descrise de Erikson. Desi incep de la 0 ani, m-am gandit sa le selectez incepand cu varsta de 12 ani. Nu stiu daca sunt cele mai importante criterii dar le poti folosi impreuna cu altele (si sunt multe). Te poti intreba cam pe unde te regasesti, pe unde mai ai de lucru, pe unde ai ramas prea mult cand trebuia de fapt sa mergi mai departe. Sper sa te ghideze.

Age Virtues Psycho Social Crisis Significant Relationship Existential Question Examples
12-19 years Fidelity Identity vs. Role Confusion Peers, Role Model Who Am I? What Can I Be? Social Relationships
19-40 years Love Intimacy vs. Isolation Friends, Partners Can I Love? Romantic Relationships
40-65 years Care Generativity vs. Stagnation Household, Workmates Can I Make My Life Count? Work, Parenthood
65-and on Wisdom Ego Integrity vs. Despair Mankind, My Kind Is It Ok To Have Been Me? Reflection on Life

carte: http://books.google.ro/books/about/Identity.html?id=v3XWH2PDLewC&redir_esc=y


Divortezi in 15 minute ? (partea a doua sau “moi sunt posmagii?”)

Prima parte a acestui post (“Divortezi in 15 minute?”) a avut cele mai multe vizualizari de pe blog. E clar ca toti suntem interesati de relatiile de cuplu. In acel post spuneam ca am descris si cele 7 principii pentru o viata de cuplu mai fericita si mai stabila, formulate de John Gottman, apoi ca le-am sters pentru a stimula intr-un fel implicarea ta in a le cauta si a le descoperi singur. Cautand singur aveai acces la mai multa informatie decat puteam sa iti scriu aici, mai ales ca trebuie sa scriu pe scurt (pentru materialele lungi se pare ca nu avem rabdare).

A fost o diferenta mare intre numarul de vizualizari ale postului si numarul click-urilor pe linkul pe care l-am pus la sfarsit, link despre care spuneam ca ofera mai multe informatii. Vad in aceasta diferenta, contrastul dintre curiozitate si implicare.

Asa ca uite principiile si ti le descriu cat pot de scurt:

1 Completeaza-ti imaginea despre lumea interna a partenerului tau.

Adica dezvolta partea aia din mintea ta in care se afla ceea ce stii despre partenerul tau: ce ii place? Ce nu ii place? Ce planuri are ? Care au fost cele mai importante evenimente din viata sa ? Ce il sperie? Ce il linisteste? Ce n-ar putea sa accepte ?

(daca intrebi in exces despre „fostele/fostii” nu se pune! Asta arata doar nesiguranta si nevoia ta de control)

2 Admiratia ta pentru partener trebuie sa fie ingrijita constant.

Este exact ca atunci cand schimbi apa la flori pentru a pune una proaspata. Nu poti avea o relatie fericita, evoluata si lunga cu un partener pe care nu il admiri pentru cateva lucruri ( care sunt? Le cunosti?). Admiratia pentru anumite trasaturi trebuie sa ramana acolo chiar daca exista diferente intre voi (si e natural sa existe).

3. Pastrati acele gesturi frumoase, poate marunte, care va conecteaza si va fac legatura si mai vizibila.

(ea trebuie sa se intoarca de la birou sa faca ceva de mancare, dar el s-a gandit deja asa ca a scos dinainte pachetul din congelator incat sa fie gata. Sunteti amandoi obositi dar el se se ofera si insista sa scoata cainele la plimbare desi e frig, iar asa tu mai poti ramane in patul cald).

Terapia de cuplu a lui Gottman are in centru ideea ca nu doar rezolvarea conflictelor aduce stabilitate si fericire, ci cresterea numarului experientelor fericite.

4 E bine sa te lasi influentat!

De multe ori oamenii au credinta ca nu trebuie sa fie schimbati de partener si resping puternic aceasta idee. Aceasta tendinta de a-ti pastra o stare, particularitate sau nivel de evolutie e departe de a fi un fenomen rar. Nu se intampla doar la nivel de individ, il vedem si la nivel de colectivitati, grupuri si societati; are si partea lui pozitiva, dar doar intr-un anumit context. In cuplu, tendinta asta de a-ti pazi strasnic granitele personalitatii tale fata de omul pe care, se pare, il vrei langa tine (langa tine!) te poate expune stagnarii: ai aceleasi idei, credinte, preferinte, obiceiuri.

Iti aduci aminte de pozele alea virale de pe net cu “life begins outside your comfort zone”? Asta e!

Eu nu o sa mai subestimez niciodata potentialul uimitor al descoperirii defectelor pe care le ai (am), defecte pe care le constientizezi in relatia cu un partener care e cel putin pe acelasi nivel de dezvoltare, daca nu chiar mai sus. E aur curat iti zic !

5 Unele probleme le puteti rezolva, dar  pe altele nu. Si pentru moment e ok !

Nu e nevoie sa nu dormiti o noapte intreaga ca sa ajungeti neaparat la o concluzie sau un acord. E ok sa amanati unele conflicte pentru un moment in care va exista mai multa stabilitate emotionala, rabdare, acceptare si lumina aia frumoasa din ochi pe care o ai, in momentele bune, fata de ea/el.

6  Incercati sa va depasiti “punctele” de referinta, ideile si credintele puternice .

Pentru ca rezolvarea unor probleme e ingreunata de credintele si perspectivele diferite si poate uneori rigide (vezi mai sus principiul 4 🙂  ), un pas foarte bun ar fi cel putin intelegerea pozitiei celuilalt, a motivelor pentru care exista (dar nu pentru a le demonta !) si ce implicatii au sau pe baza caror experiente s-au format.

7  Chiar daca aveti valori diferite, va ajuta relatia atunci cand reusiti sa le gasiti pe acelea comune sau sa construiti  obisnuite si roluri comune („amandoi suntem impotriva unui politician si luptam impreuna”.. na ca mi-am adus aminte de Piata Universitatii..).

Ar mai fi un lucru de spus, cam neplacut pentru multi dintre noi: o relatie de cuplu, din perspectiva psihologiei (si da, e in masura sa sustina asta) poate fi numita relatie dupa ce partenerul incepe sa iti apara asa cum este el de fapt (cu bune si rele) si nu cum ai vrea sa il vezi tu (inutil sa zic ca de cele mai multe ori asta se intampla la un nivel inconstient- dar placut- si tocmai de aceea nu prea vrei sa il depasesti).  Nu vreau sa detaliez dar acest fenomen se numeste retragerea proiectiilor. Cat dureaza pana sa se intample depinde de fiecare cuplu, dar are nevoie de cel putin cateva luni.

Nota bene: Nu ma exclud din aaaproape nicio critica pe care o fac. Pe un anumit nivel, suntem in aceeasi oala. Mai bine in aceeasi barca, imi plac barcile foarte mult.

Cateva descrieri ale principiilor, dar si critici la adresa teoriei, aici: http://www.nj-act.org/article8.html

si aici: www.google.com 🙂

 


Alice în Tara Minunilor și psihoterapia (the dodo bird verdict in psychotherapy)

In „Alice in Tara Minunilor ” la un moment cateva personaje se uda. Pentru ca acestea sa se usuce, Pasarea Dodo decide sa faca un concurs: personajele trebuie sa alerge in jurul unui lac pana se usuca. In stabilirea castigatorului nu sunt considerate viteza sau timpul in care reusesc sa se usuce. La sfarsit, cand Pasarea Dodo este intrebata cine a castigat, aceasta raspunde: „Toti au castigat si toti trebuie sa primeasca premii”.

Acum sa facem analogia in psihologie. Exista multe orientari psihologice/psihoterapeutice: terapia cognitiv-comportamentala, experientialismul, psihanaliza, analiza tranzactionala, terapia adleriana, gestalt, pozitiva, integrativa si multe altele. Asociem aceste orientari cu personajele care alergau in jurul lacului. Ne dam seama ca acestea sunt diferite, dar au acelasi scop. La fel si orientarile psihologice: scopul lor este de a surprinde cat mai precis dinamicile psihologice si de a vindeca sau imbunatati viata clientului (si aproape intotdeauna se gaseste un studiu care sa confirme ca au rezultate bune). In poveste, nu a contat cat au alergat personajele, stilul de alergat si nici viteza. Pastrand analogia, in psihologie asta ar insemna ca nu conteaza cat timp mergi la terapie, in ce fel se desfasoara si cat de repede apar progresele.

Poate ca nu pare surprinzator acest lucru, dar daca privim in detaliu este ca si cand o piesa a unei masini nu mai functioneaza bine si cativa mecanici, cu perspective asupra mecanismului, metode si timp de lucru diferite, ofera fiecare o componenta, diferita (in dimensiune si dinamica), ca inlocuitor la componenta originala care nu mai functioneaza bine.

Cum se poate ? Ei bine, se poate! Pentru ca este o situatie diferita de cea din medicina, de exemplu, unde conventiile sunt mult mai des intalnite. Insulina sau un hormon sunt privite ca avand aceleasi efecte in aproape toate scolile de medicina. Dar medicina are in centrul sau obiecte de studiu (organe, hormoni, gene) concrete, tangibile. Poti sa vezi la un microscop un virus dar poti doar intui sau apercepe functionarea unui mecanism de aparare.

Poate ca mesajul pe care il preluam din toate aceste pozitii contradictorii este unul de incertitudine, dar ma intreb daca unii psihologi nu au nevoie chiar de acest tip de mesaj. Asta pentru ca te pune pe gandit. Te determina sa iti reevaluezi teoria la care aderi si castigul (atat pentru psihologi cat si pentru clientii veniti in consiliere) ar fi atentia pentru perspectivele valoroase pe care le aduc alte orientari. E adevarat ca un semn al maturitatii profesionale este specializarea in domeniul tau, dar aceasta maturizare nu poate fi posibila atat timp cat sunt ignorate, din diferite motive, descoperiri recente sau alte elemente pozitive dintr-o teorie diferita de a ta. Acum nu spun ca daca esti cognitivist trebuie sa folosesti neaparat tehnici gestaltiste. Vreau doar sa spun ca e posibil ca in unele cazuri, o informatie din afara sistemului tau de referinta, poate clarifica ceva, sau in cazuri mai rare iti poti da seama ca terapia pe care o practici tu nu este potrivita pentru clientul tau si il poti indruma la altcineva.

Am admirat mereu modul in care oamenii mari de cultura, rafinati, cand discuta despre un subiect in contradictoriu nu doar ca nu au o atitudine defensiva, nu sunt concentrati pe a-si apara pozitia, dar sunt interesati sincer si de pozitia opusa, chiar daca nu rezoneaza cu ea. De ce fac asta? Pentru ca o observatie simpla ne arata ca nimeni nu poate cuprinde in mod complet si precis o anumita tema. Vorbind cu o persoana diferita de tine, cu opinii si credinte diferite, iti poate atrage atentia la lucrurile pe care nu le-ai clarificat suficient, deci care iti sunt necunoscute. Acest tip de dialog te echilibreaza, te tempereaza si iti aduce un simt mai bun al proportiilor.

Aceeasi idee m-a facut sa invit, din cand in cand, unele persoane sa puna un articol pe acest blog, chiar daca uneori nu sunt de acord cu ideile prezentate.

Imi aduc aminte de un documentar despre o fabrica de masini, in care era luat un scurt interviu lucratorilor iar fiecare dintre ei spuneau la sfarsit ca fara munca lor sau a sectiei lor, masinile erau inutile (avem nevoie sa simtim ca facem ceva cu sens!). Ii poti contrazice ? Masina fara roti nu merge, nici fara volan, roti sau cutie de viteze. Dar nu ratau imaginea de ansamblu ? Anume ca sunt parte a unui intreg? Tind sa cred ca aceeasi pozitie o au si unii terapeuti lipsiti de flexibilitate, cand raman convinsi ca doar orientarea sau convingerile lor sunt valabile, eficiente si cuprinzatoare.

Imagineaza-ti un om „redus” de o teorie la sexualitatea sa (ca in psihanaliza), la nevoia de putere (in adleriana), la nevoia religioasa (terapia analitica), la unele „romantisme” ale experientialismului sau la scheme cognitive (in terapia cognitiv-comportamentala). Evident ca terapeutii din aceste orientari nu ajung in aceasta extrema. Dar pe ansamblu, a nu tine cont de alte perspective, seamana cu ce facea Procust cu patul lui adorabil (de la Ikea ?).

Stiu ca este o afirmatie pe care o sa o las nedezvoltata, dar sa tii cont de mai multe orientari din psihologie, iti da sansa de a-ti forma o imagine despre evolutie , cu atat mai mult daca adaugi ideile oferite de curentele artistice si ideologice, istorie, politica si medicina. Si asta se intampla pentru ca omul este in mijlocul acestor miscari si nu poate fi separat de niciuna dintre ele. Iar in ideea ta despre evolutie isi vor gasi loc aproape toate dimensiunile unei consilieri psihologice: durata, particularitati ale simptomului, pozitia ta in unele situatii si sensul pe care atat tu, cat si clientul tau, le extrageti.

A te folosi doar de credintele tale si de informatiile din orientarea ta psihologica este ca si cand privesti doar cu un ochi pentru ca doar cu acela vezi mai bine. Dar ce se intampla cand privesti doar cu un ochi ?

un pdf despre „dodo bird verdict in psychotherapy” aici:

http://mentalhealthpros.com/mhp/pdf/Dodo-bird-meta-analys.pdf


Ai un animal de casa si iti doresti un copil ?

Ai un animal de casa si iti doresti un copil? Si eu la fel.

Cred ca exista multe paralele intre modul in care te porti fata de un animal de casa si modul in care vei manifesta rolul de parinte fata de un copil. Nu spun ca asemanarile exista pe toate nivelurile parentalitatii, dar cu siguranta anumite patternuri psihologice sunt similare.

Poate pentru ca sunt dragalase, pentru ca depind de noi pentru hrana, pentru ca le stabilim reguli, deci sunt intr-o pozitie de autoritate inferioara noua, animalele de casa trezesc in noi de cele mai multe ori latura de parinte. Un studiu referitor la imaginea pe care animalul de casa o are in cadrul familiei arata ca in proportie de 81% acesta este vazut ca avand statutul de copil (“54% of Americans now consider themselves to be „pet parents” rather than „pet owners”, si „81% of those surveyed consider their dogs to be true family members, equal in status to children” vezi linkul de la sfarsit).

Aceasta paralela ma intereseaza: cum ne purtam fata de “puiul” nostru, de cele mai multe ori patruped si cum ne vom purta fata de viitorul copil? Pentru ca in ambele relatii actionam des din pozitia psihologica de parinte. Cred ca este o analogie care ne poate oferi foarte multe informatii si care ne poate atrage atentia asupra stilurilor de a fi parinte (mai ales daca formati un cuplu si aveti un animal de casa). Cu alte cuvinte ai sansa de vedea unde ai anumite comportamente nepotrivite si de a exersa!

Ce inseamna pozitia psihologica de parinte? Inseamna atitudinea prin care, chiar daca nu esti inca parinte, te porti ca unul fata de un animal, fata de copilul unui prieten sau chiar fata de alte persoane, poate chiar mai in varsta, ca de exemplu un grup de batrani pe care ii ai in grija.

Rolul de parinte, fata de propriul copil sau in alte situatii, este format dintr-o suma de atitudini, comportamente si credinte: a ingriji, a face eforturi pentru a spriniji cresterea, a invata, a oferi, a stabili si a impune unele reguli, a veghea, a oferi o structura, a proteja. Asa cum pentru cateva secunde intram in rol de copil, atunci cand, de exemplu, cerem ceva pe un ton copilaros sau nu ne asumam o greseala, la fel putem intra si in rolul de parinte.

Daca plecam de la premisa conform careia exista asemanari intre cum ne purtam cu un animal si cum ne vom comporta cu viitorul copil, atunci intelegem ca, din interactiunea pe care o ai cu animalul tau, poti descoperi multe dintre calitatile si neajunsurile tale ca viitor parinte. Este o iluzie sa crezi ca nu exista nicio legatura intre cele doua momente in care manifesti rolul de parinte: cu animalutul si cu viitorul copil, iar cel mai des invocat argument, sau mai bine zis rationalizare, suna asa: ”ei na! asta e doar un animal.. pentru copilul meu o sa fiu mai bun, o sa fac mai multe”.

Sunt sigur ca, in realitatea in care ai avea un copil,  vei face mai multe pentru el in comparatie cu ceea ce faci acum pentru animalul tau de casa, dar rolul de parinte pe care il vei manifesta, intr-o anumita masura, il contii deja  pentru ca l-ai preluat de la parinti. Nu se stie in ce procent, dar o sa fiu un tata bun in masura in care atitudinile parintilor mei au fost adecvate, flexibile, potrivite. La calitatea rolului tau parental au un aport atat atitudinile parentale ale tatalui cat si ale mamei. Parentalitatea nu se invata/transmite doar de la mama, daca esti femeie, sau de la tata daca esti barbat. Si atentie la compensari (“daca mi-a interzis multe tatal/mama, o sa ii ofer copilului meu toata libertatea” atitudine care nu favorizeaza echilibrul). Din fericire, nu este atat de simplu, iar la influenta parintilor tai se adauga (sau se scad 🙂 ) informatiile pe care le-ai dobandit intre timp, cultura, mediul social, educatia si dezvoltarea personala. Dar unele obisnuite ajung in prezent sau in viitorul in care vei avea un copil. Ai obervat ca sunt momente in care te iei o atitudine asemanatoare cu cea a unui parinte? Ai fost atent la tine cand animalutul ti-a stricat un obiect la care tii mult sau te-a ignorat complet cand ai insistat sa nu faca ceva?

Ce indicii sau ce comportamente repetitive poti cauta in interactiunea ta cu animalutul?

– La ce luari de pozitie in cuplul vostru da nastere un anumit comportament al animalutului? Adica daca acesta a facut ceva iar tu vrei sa il pedepsesti, ce pozitie ia prietena/prietenul tau ? Sunt consecvente acele atitudini sau fluctueaza in functie de ceva anume?

-In afara de hrana potrivita ii dai si ceva care ii place mult petului, dar care nu este sanatos? Si daca faci asta, iti dai seama de faptul ca o faci pentru placerea ta si nu intotdeauna pentru binele lui? Adica iti dai seama de proiectia ta? (tradus in relatia cu un copil inseamna ca nu tot ce il face fericit sau bucuros este bun pentru dezvoltarea lui).

-In unele momente, mai rare, cand te uiti la animalut, ii poti intui unele nevoi?

-Cu cat efort te poti ingriji de el atunci cand esti deja obosit(a), suparat(a)?

-Ce disponibilitate emotionala ai, adica ce rezerve ai, incat sa scoti de acolo suficienta grija cand nici tu nu stai prea bine cu atentia care iti este oferita de partener?

-Cum stai cu agresivitatea fata de animalut? Nu ma refer doar la a lovi, dar ridici tonul? Il pedepsesti ? Ii spui “prostule”?. Masura in care folosesti “prostule, tampitule, handicapatule” poate fi un indicator al masurii in care poti fi hranitor si in care ii transmiti ca il valorizezi.

-Cat de bine ii stabilesti unele reguli pe care le consideri bune? I le stabilesti, apoi nu le mai mentii sau chiar tu le incalci si apoi te superi daca el nu le asculta? Ca atunci cand nu il lasi sa te deranjeze (sa cerseasca) la masa si ii spui sa plece, dar pana la urma nu rezisti si ii dai totusi sa guste. Iti dai seama de incongruenta?

-Il folosesti pentru un mic santaj emotional fata de partener?

-Stabilesti de comun acord cu partenerul tau ca tu il vei plimba apoi il rogi pe el sa il plimbe si te superi pe el daca refuza? Pentru ca ati stabilit deja cine va avea grija de el, partenerul are tot dreptul sa refuze.

– Stii cand ai pentru animalul tau acea privire de confirmare, de recunoastere? Nu vorbesc despre miscarea fizica prin care ochii ajung in directia unei alte persoane. Vorbesc despre acea privire mai profunda, facuta pe indelete, negrabita, care parca iti transmite: “te vad, existi pentru mine, te recunosc, imi esti draga”. 

-Stimulezi gustul pentru diversitate? Daca ai pisica, te-ai gandit sa ii ascunzi putina mancare undeva prin casa incat sa stimulezi vanatorul din ea? Stimularea gustului pentru diversitate poate dezvolta creativitatea de mai tarziu a copilului.

Imi aduc aminte ca cineva mi-a spus ca a te purta tinand cont de toate cunostintele astea seamana cu dresajul. Cred ca este o comparatie naiva sau facuta in lipsa unei perspective mai ample. Poate fi dresaj daca o faci fara naturalete, fara flexibilitate, fara dragoste.

Capacitatea de a observa aceste dinamici vine din abilitatea de a “taia in felii subtiri” experienta. Sau daca preferi o explicatie mai simpla: sunt unii caini care percep (si memoreaza) zeci de mii de mirosuri. Au acea sensibilitate olfactiva. Iar altii pot percepe doar cateva mii, deci cu mult mai putin. Ei bine, daca un caine nu percepe un anumit miros, nu inseamna ca acesta nu exista! Inseamna doar ca el nu il poate percepe datorita limitarilor speciei din care face parte sau din lipsa de exercitiu. Tradus pentru noi, bipezii, inseamna ca daca nu poti recunoaste patternurile pe care le-am descris mai sus, nu inseamna ca acestea nu exista sau ca sunt doar inventate de psihologie. Este mult mai probabil ca ele sa existe, dar ca tu sa nu le poti identifica si mai ales, sa nu le intelegi impactul desfasurarii lor asupra cresterii unui copil.

Nu cred ca exista un singur motiv pentru care cineva isi doreste un copil, desi poti intui usor ca sunt determinari biologice, culturale, dar si psihologice. Vreau sa subliniez ca nevoia de a avea un copil necesita un mimin de analiza din partea ta.

Faptul ca aceasta dorinta exista, nu inseamna ca este potrivit sa ii si dai curs imediat. Si nu ma gandesc doar la banii pe care trebuie sa ii ai si alte planuri ale stabilitatii pe care trebuie sa le asiguri (stabilitatea cuplului, stabilitatea locului in care copilul va creste cel putin cativa ani). Ma mai gandesc si la disponibilitatea emotionala pe care o ai. Ai testat-o fata de un copil? Nu te opreste absolut nimic sa mergi o ora pe luna, macar, la un voluntariat in care in acele 60 minute sa stai cu un copil, sa vorbesti cu el, sa observi cum te simti langa el. Esti pregatit(a) pentru a renunta in mare masura la stilul tau de viata avand in vedere ca un copil mic are o nevoie enorma de atentie si energie? Acest refuz al viitorilor parinti de a imparti macar o ora pe luna cu un copil strain pentru a observa cum se simte in raport cu un copil, m-a uimit intotdeauna. Poate fi o comparatie neplacuta, dar valabila: cand vrei sa cumperi o masina te poti programa la un drive test pe care il poti si repeta pentru a vedea cum te simti cu acel model. Aceasta incongruenta, atat de mare, lasa unele persoane hotarate a avea un copil, fara niciun fel de raspuns

Echivalenta facuta de unele persoane intre dorinta si a avea un copil, fara sa se informeze, fara sa interactioneze cu un copil in prealabil sau fara sa isi puna unele intrebari o gasesc intotdeauna aroganta si nerealista.

A fi parinte nu inseamna neaparat a fi si mai fericit. Nici nu inseamna ca relatia de cuplu va fi mai fericita. Un studiu din 2004 facut de Daniel Kahneman (economist castigator al unui premiu Nobel, dar interesat si de psihologie, decizii si rationamente) la care au participat 909 femei din Texas, a aratat ca acestea au votat activitatea de a ingriji copilul, criteriul fiind placerea, pe locul 16 din 19 ca activitati placute. Nu a fost votata pe locul 2, nici 3, nici 4, nici 5, nici 6. Cu ce a fost comparata activitatea de a ingriji copilul? Cu gatitul, uitatul la tv, vorbitul la telefon, somnul, cumparaturile, sportul, treburile casei. Aproape amuzant rezultatul studiului. Dar pe undeva este usor de inteles, pentru ca oricat de minunat ar fi un copil si aceasta experienta in ansamblu, pe parcurs ramane loc si de rutina, frustrari, oboseala, sacrificiu.

Motivul pentru care citez acest studiu este pentru a echilibra credinta ca a avea un copil te va face mult mai fericita/implinita si ca iti va imbunatati si viata de cuplu. In plus, informatiile din directii diferite iti ofera o imagine completa pentru a putea face o alegere buna sau sa iei decizia la un timp mai potrivit.

Un pianist american cunoscut a spus: „Having children makes you no more a parent than having a piano makes you a pianist.” (Michael Levine). Evident ca il vei hrani si il vei proteja dar astea sunt comportamente de baza, minime, peste care trebuie sa iti aduci aportul personal, care sa aiba amprenta ta.

Daca iti doresti foarte mult un copil nu inseamna neaparat ca esti pregatit(a) pentru un copil. Si la fel de bine, de dragul echilibrului, daca eziti si te simti nesigur(a), nu inseamna ca nu vei fi un parinte foarte bun.

La final vreau sa transmit respectul si admiratia mea pentru toti parintii minunati care sunt hranitori, dar care stiu si sa puna limite.

Un studiu despre imaginea asupra animalului de companie aici:

http://www.psychologytoday.com/blog/canine-corner/201105/do-we-treat-dogs-the-same-way-children-in-our-modern-families

– 77% of pet owners admitting that they talk to their pets as if they were family members

– 81% of those surveyed consider their dogs to be true family members, equal in status to children

– research has shown that when we talk to our dogs we tend to use language and rhythms that are much the same as those that we use when talking to children.

– dogs have been elevated beyond the status of mere animals into true family members who not only have the same rights and entitlement to affection that children do, but also have the same obligations.

– 72% of dog owners who have children seem to apply the same disciplinary standards to the dogs as they do with their kids.

– 62% of the dogs have their own chair, sofa, or bed.

-71% of pet owners admit that they have at least one picture of their dog that they carry with them

Studiul asupra relatiei fericire-parentalitate aici:

All Joy and No Fun, Why parents hate parenting.

http://nymag.com/news/features/67024/


If you consider only utility, the things you build will soon be useless

„If you consider only utility, the things you build will soon be useless”

„Nobody has any use for it because nobody wants to be in it. Nobody wants to be in it because the thing is so damn ugly”

Un documentar BBC despre frumusetea in arta, in arhitectura si filosofie si despre nevoia omului de Frumusete:

http://www.youtube.com/watch?v=RiajXQUppYY


Sa vada lumea cum numar (euro)

Servim de multe ori la stirile tv materiale despre baietii care isi numara hartiile de euro, conduc cu 200km/h cu sau fara maini si alti „retarzi”. Imi cer scuze fata de acei oameni cu un coeficient de inteligenta mai mic de 70. Chiar nu merita sa fie asociati cu cei de mai sus.

Nu este o cifra precisa, dar mi s-a spus ca o secunda de publicitate, in timpul stirilor, costa cam 1000 de euro. Un clip publicitar are in jur de 30 secunde, deci un pret de 30.000 euro. Timpul de expunere al unui mesaj se pare ca este foarte valoros pentru oamenii din aceasta industrie, altfel nu ar investi sume de bani foarte mari. Cred ca este corect sa spun ca acesti oameni de publicitate considera ora stirilor ca un moment in care telespectatorii sunt prezenti, mai atenti si mai receptivi.

Iar oamenii care invata sa numere, dar nu pe numaratoare ca in copilarie, ci direct pe bancnote de euro, infantilii care conduc prin alti oameni si altii la fel de responsabili, se bucura de publicitate gratuita !. Nu e incredibil ? De cate ori televiziunile ofera gratuit spatiu pentru transmiterea unui mesaj al unor oameni de cultura sau olimpicilor ?

Cum sa nu intelegi o televiziune care se scuza prin „asta vinde”? Eu ii inteleg pe cei care gandesc asa. E ok, nu ai ce sa faci. Dar ai ce sa faci in momentul in care apare acest tip de material: sa inchizi televizorul. Sa nu postezi linkuri de pe youtube. E foarte simplu: daca exista cerere, exista si oferta. O sa spui ca nu aduci multa schimbare cand inchizi televizorul 3 minute ca sa nu ii mai vezi. Asa e. Nu se schimba multe. Dar atunci pot sa te intreb: daca nu esti de acord cu tipul asta de material, prin ce anume il refuzi ?

Nu ma refer la stirile importante despre coruptie sau altele asemanatoare. Ma refer la cele gratuite, cand la sfarsitul stirilor se da un material de acest gen. Ma refer la cele prin care se da poporului circul de fiecare zi.

Probabil ca in afara de audienta, oamenii care decid sa fie transmis acest tip de material, o fac pentru ca isi imagineaza ca atrag atentia asupra unui model negativ. Nu este asa! Ei nu inteleg psihologia unui astfel de personaj. Cand mi-a venit ideea de a scrie textul asta ma uitam la stiri si a aparut un nene care numara de zor hartiile de euro. Pai un om ca el, la nivelul lui de evolutie, nu este constient de relatia valoare-nonvaloare pentru ca nu are acces la contrast, la doua lumi: valoare si nonvaloare. Stii deja in care traieste. In mintea sa, faptul ca apare la tv, este un semn de valoare pentru el! Tu crezi ca o sa isi spuna: „ah.. acest material in care apar cu banii mei, nu are tonul dialogului cultural dintre istoricul X si filosoful Y, are un ton ironic dar imi place oricum”. Pentru el, faptul ca a aparut la tv inseamna ca este valorizat! Oricum, in iluzia lui, o sa isi ofere singur si mai multa valoare, ca doar „dusmanii mei nu a aparut la tv”. Prin urmare o sa il indeparteze si mai mult de realitate sau de echilibru!

Sunt sigur ca in momentele in care prezinti un model negativ pentru a atrage atentia asupra lipsei de valoare dar nu o faci constructiv, nu ii arati consecintele si nu prezinti solutii, de fapt il promovezi. Si sunt sigur ca pentru a descuraja preferinta pentru un model negativ, iti iese mai bine daca promovezi un model pozitiv.

Nu esti de acord cand spun ca „servim”? Atunci cum se face ca exact in acest moment, iti aduci aminte sau ti se contureaza imaginea unui tip de personaj pe care l-am descris mai sus ?