Pe scurt.

Bine si ce daca aduci putina informatie ? Cate persoane crezi ca poti sa atingi? Nu e inca de la inceput inutil ?

Prietene, fiecare cu responsabilitatea lui. Daca eu dau mai departe informatia, e treaba ta daca o primesti sau nu.


Tati ne uitam impreuna la un copac ? (Joint attention)

Despre „joint attention” vreau sa spun cateva lucruri pe scurt. Pastrez denumirea din engleza pentru ca daca vrei mai multe informatii poti gasi material pe net.

Joint attention, adica „atentia in comun”, este definita ca interactiune sociala in care doi indivizi isi cordoneaza simultan atentia vizuala catre un obiect sau eveniment, cu mentiunea ca cei doi trebuie sa fie constienti de impartasirea atentiei. Aceasta abilitate joaca un rol critic in dezvoltarea sociala si a limbajului. Afectarea dezvoltarii acestei abilitati este o trăsătură esentiala a copiilor cu autism.

Joint attention este considerat a fi un precursor esenţial al dezvoltarii theory of mind (nefiind descoperite la noi in tara, te asigur ca e mai bine sa le prezint in engleza). Ca sa pot face legatura cu joint attention , theory of mind reprezinta capacitatea de a intelege ca o alta persoana are ganduri, emotii, interese, intentii diferite de ale tale. Desi poate fi perceputa ca o abilitate comuna si fara sa aiba ceva special, lipsa acesteia are consecinte severe pentru dezvoltarea abilitatilor sociale si a limbajului. Daca conectam pe o linie temporala aceste fenomene putem observa cum joint attention sustine formarea theory of mind iar aceasta din urma devine o achizitie esentiala in dezvoltarea empatiei. Si poate empatia e un mic combustibil pentru abilitatile sociale, inteligenta emotionala, compasiune, acceptare si toleranta. Totul se leaga !

Consolidarea tuturor elementelor care compun aceasta abilitate are loc la 12 luni. Asa cum se intampla des in psihologie, nu toti psihologii sunt de acord cu aceasta varsta. Totusi, daca puiul tau nu manifesta abilitatea in acest interval de timp poate ar fi bine sa citesti mai mult sau chiar sa mergi la un specialist.

„Ne uitam impreuna” adica ne sincronizam in acelasi proces. E mai mult decat actiunea de a privi. In acel moment sunt doua persoane care privesc un obiect comun si care, dintr-un punct de vedere, sunt conectati. Ceva din lumea in formare a copilului (curiozitatea si curajul in a explora mediul) se intalneste cu cea a adultului (il va incuraja, il va sprijini sau il va proteja pana la separarea de obiectul pe care copilul vrea sa il priveasca/exploreze ?). Aceasta experienta il ajuta pe copil sa „inteleaga” ca parintii sunt persoane cu preferinte si intentii diferite ceea ce il poate ajuta sa se contureze ca individ separat.

Joint attention nu apare doar cand copilul si parintele privesc un obiect. Se manifesta si intr-un context social: contactul cu o persoana straina, un eveniment neprevazut care declanseaza o emotie spontana, apropierea unui caine. Copilul este atent la parinte in acele momente si intr-o masura isi va regla propriul raspuns emotional in functie de cel al parintelui (social referencing).

Iti recomand clipul urmator pentru un exemplu bun al acestei dinamici. In clip poti observa acest fenomen, dar si lipsa lui, la un copil nediagnosticat si la un copil cu autism:


Pentru iubitorii de teste (si atat)

Pe realitatea.net acum cateva saptamani am citit o stire. Nu mai gasesc linkul. Spunea ca a fost demonstrat experimental ca nu exista cazuri de oameni rapiti de extraterestrii. Uau ! Mi-am zis ca trebuie sa citesc din moment ce avea tonul ala categoric. Mai aparea si cuvantul „experimental” deci promitea putina rigoare. Cum au „testat” „baietii” ca nu exista aceste cazuri de rapiri ? Au luat cativa subiecti (cateva persoane) si prin intermediul unor impulsuri electrice le-au stimulat anumite zone corticale. In timpul stimularii subiectii au „perceput” imagini cu alte fiinte care ii rapesc, controleaza, testeaza si nu mai stiu ce. Buuun. Daca iti pun degetul pe ochi si apas usor de cateva ori la rand, vei percepe cateva forme si unele culori vagi. Daca iei unele droguri sigur vei avea tot felul de experiente: sunetele vor fi colorate, vei simti ca poti opri timpul sau ca poti trece prin pereti. Ce se intampla cand iti revii ? Mai bine faci un dus si putin curat prin casa.

In aceeasi categorie de „rigoare” experimentala intra si afirmatiile (ca sa nu generalizez si sa zic „persoanele”): „nu exista Dumnezeu”, „nu exista extraterestrii”, „nu exista nimic dupa viata asta”.

Iti place sau nu, nu ai cum sa cunosti in mod sigur, adica experimental, in mod obiectiv, acele realitati psihologice (sunt realitati pentru ca au efecte in psihologia noastra, nu spun ca sunt reale in mod concret, obiectiv, identic pentru toate persoanele si cu aceleasi efecte posibile asa cum de exemplu este o piatra).

Iar daca te incanta propria rigoare stiintifica si totusi sustii ca nu exista nu stiu ce entitate metafizica, te sabotezi singur. Nu a fost nimeni „dincolo”, sa se intoarca sa ne spuna exact ce a gasit (partea amuzanta e ca nici nu stiu cati am crede o relatare ca asta). Nu a fost nimeni prin toate galaxiile si universurile paralele posibile (nu mai zic de string theory si m theory) incat sa se uita dupa fiecare planeta, crater sau luna, sa se intoarca si sa zica: „bai chiar nu e nimeni”.

Printre altele, testele trebuie sa fie corelate cu bunul simt.


Pe Facebook.

Pe Facebook am șters de la ”friends” câteva persoane pentru că erau mereu ironici, criticau și subliniau orice este prost, slab, lipsit de bun gust (din perspectiva lor) dar fără să echilibreze prin a posta ceva pozitiv. Se întâmpla zilnic. De ce atâta critică când pe lângă asta ar putea fi promovat și ceea ce este pozitiv?

Critica unui element negativ te pune în contact cu acel lucru pe care îl disprețuiești sau care te irită. Ce au polițiștii și criminalii în comun? Sunt expuși, nu în mod egal, aceluiași conținut violent.

Ți s-a întâmplat sau ai văzut persoane care urmăresc o emisiune sau telenovelă doar pentru a comenta cât de îngrozitoare sau josnică e? Păi în tot timpul în care acea persoană urmărește acel material se expune, se lasă atins. Nu vreau să sune a contaminare, vreau doar să vorbesc din perspectivă psihologică. Este ca și când ai purta o haină mizerabilă, pe pielea ta, doar ca să arăți cât de urâtă e. Este exact același lucru.

Într-o masură, oricât de dificil ar fi să acceptăm, avem o parte în noi asemănătoare cu materialul pe care îl privim. Mie de exemplu îmi plac foarte mult filmele și scenele de război, preferință care spune ceva despre agresivitatea mea (stai liniștit, toți o avem doar că o folosim diferit). Nu zic că nu e nevoie de critică și de o luare de poziție împotriva unui lucru negativ. Dar când apare la cineva cu o frecvență mare cred că are nevoie de puțin echilibru. Știm cu toții câtă lipsă de valoare ne înconjoară. Nu mai e nevoie să subliniăm asta continuu. Și dacă tot te preocupă valoarea, dar iei partea criticii în acest demers, în loc de „e praf filmul ăla”, „uite ce proști/corupți sunt ăia” nu ar fi cel puțin la fel de bine să promovezi ceva? Admiri un om: arată-l, promovează-l.

Și știi de ce se întâmplă? În parte din cauză că este mult mai ușor să critici, să distrugi, să găsești defecte. Doar că făcând doar asta nu devii mai deștept și nici mai cult. Poți cunoaște mai mult atunci când construiești: o ipoteză, o perspectivă, o imagine.

Dacă stai să te gândești cât material se strânge pe net, pentru ce tip de material ai opta? Se strâng două grămezi în față: un bună, frumoasă, alta urâtă. La care vrei să adaugi ceva?

Adu-i în atenție, scoate la lumină, valorizează, răspândește.


„Mă simt atât de bine cu părinții mei” (dar placerea nu e niciodata un indicator suficient !)

Citez din experiența unui client fictiv dar real ca tipologie și destul de des întâlnit în realitate.

„Îmi e așa de bine locuind cu părinții mei! Nu cunosc multe dintre gândurile lor, nu îi cunosc foarte bine și nici ei pe mine dar mă simt vegheată și protejată atunci când ei dorm în camera de alături.

Noi nu prea vorbim în afară de discuțiile despre lucrurile obișnuite, de rutină. Nu intru în detalii când mai spun părinților despre relația cu prietenul meu.

Mă simt bine că atunci când mă întorc acasă îi găsesc și nu sunt singură. Îmi place că mama gătește mereu și spală hainele. M-aș muta de acasă, cu un prieten, doar dacă mi-ar oferi același confort, siguranță și căldură pe care o primesc acasă.”

Dacă cineva ar vrea să facă câteva observații și să atragă atenția asupra unor trăsături ale relației dintre această persoană și părinții săi în mod sigur ar întâlni câteva rezistențe (adică dezacorduri), pentru că privind la suprafață, pare că găsim doar lucruri pozitive. Dar poate fi ceva nepotrivit în a avea o relație apropiată cu părinții mei? Nu e firesc să mă bucur că mi se face de mâncare, că mi se spăla hainele, că mi se asigură un loc plin de confort?

Bineînțeles că fiecare dintre noi poate avea o părere dar cred că un răspuns mai riguros la aceste întrebări trebuie să țină cont de câteva repere: vârstă, diferențiere, autonomie, dependență.

Fiecare categorie de vârstă și de dezvoltare psihologică, are un specific al relației dintre părinte și copil. Din moment ce sunt mai multe stadii de dezvoltare, există și mai multe moduri de a fi în această relație, atât din partea copilului cât și a părintelui. Asta înseamnă că un tip de interacțiune dominant și de o anumită intensitate între părinte și copil este potrivit unei anumite perioade a vieții și deci mai puțin potrivit în alt interval de vârstă. Acest contrast rămâne unul dintre cei mai mari indicatori pentru un răspuns obiectiv atunci când un adult se întreabă:”este ceva nepotrivit în a fi în continuare îngrijit de către părinții mei?”.

Există o interacțiune dominantă între părinte și copil la o anumită vârstă deși la toate vârstele tipurile de interacțiuni nu rămân izolate ci se întrepătrund. Bebelușul are nevoie să fie supravegheat, protejat și hrănit, are nevoie de mângâierile mamei și de prezența ei. El nu are nevoie să i se spună de nu știu ce mișcare ideologică, răsturnare politică sau descoperire tehnologică. Va avea nevoie să le cunoască mai târziu dar pentru a supraviețui și a beneficia de un start pozitiv în dezvoltarea sa, are nevoie de hrană, afecțiune și protecție. El este neajutorat, nu își poate satisface aceste nevoi și altcineva trebuie să le facă pentru el. Dacムsuntem de acord cムaceastムatenție din partea păƒrintelui pentru copil este fireascムatunci când copilul nu poate sムse îngrijeascムsingur, atunci devine ușor de înțeles cムnu este natural și nici săƒnăƒtos psihologic ca păƒrintele sムaibムaceeași grijムfațムde o persoanムcare a ajuns la un nivel de dezvoltare fizicムși mentalムla care se poate îngriji singur.

Când un părinte nu are grijă de tine și încerci să te descurci singur ai ocazia să te cunoști mai bine și să-ți răspunzi la unele întrebări: catムautonomie am? am suficientă disciplină încât să-mi fac de mâncare, să fac curat, să citesc și să ies în oraș? cum mă organizez? sunt suficient de echilibrat încât să mă bucur de viața mea și singură, fără un iubit? ce priorități am?.

Probabil nu mai e nevoie să spun că rolul unui părinte poate fi luat într-o relație de cuplu și de un partener. Adică nu mai are grijă părintele de mine dar are noua prietenă, ceea ce din punct de vedere psihologic este același lucru. Este o dinamică simplă dar neobservată des. O clientă mi-a spus odatăƒ: ”Nu credeam că pot să fiu și mamă într-o relație de cuplu, față de prietenul meu”.

Fiecare locuință are un set de reguli explicite sau de cele mai multe ori nespuse. Aceste reguli își au sursa în personalitatea locatarului. Dacă locuiești cu părinții nu cred că ai aceeași poziție de autoritate în deciziile luate asupra locuinței (adică spațiul fizic în care începe dezvoltarea ta). La fel, locuința nu va purta amprenta ta: mobilă, culori, aranjament. Spațiul pe care tu l-ai conduce, oricât de mic ar fi, va purta amprenta ta. Și de fiecare dată îți va da ocazia să vezi ceva despre tine.

Singurătatea are rolul pozitiv de a îți da indicii despre ce mai lipsește din viața ta. Și asta pentru că uneori într-o relație de cuplu în care ești fericit/fericită, confortul și bucuria lasă mai greu să se facă auzite vocile interioare ale insuficiențelor personale. Când locuiești singur o parte din atenție se redirecționează spre tine. Asta nu înseamnă că dacă locuiești cu altcineva ești mai puțin conștient de tine. Am în vedere doar persoanele care rămân la acest nivel de confort emoțional și slabă diferențiere.

O relație între părinte și copil (dar un copil care se poate îngriji singur) în care interacțiunile se limitează la afecțiune, hrană și protecție, este o relație care a rămas nedezvoltată. Este o relație în care doi oameni apropiați emoțional nu se cunosc mai deloc în profunzime. Cred că dacă părinții și copii se cunosc mai bine apare șansa ca fiecare să își reevalueze propriile valori, orientări, preferințe și să vadă dacă au nevoie să fie conectate la prezent. Adică să se diferențieze. Și cred că procesul acesta are cele mai mari șanse atunci când părintele și copilul nu mai sunt „lipiți”. Când copilul pleacă apar unele conștientizări atât de partea părinților cât și la copil. Părinților le apare mai clar faptul că înainte de a fi mamă și tată sunt bărbat și femeie. Copilul începe să intuiască responsabilitățile care vor veni, ce roluri sociale i se potrivesc, ce resurse are și care sunt zonele din personalitatea sa unde trebuie să aducムîmbunăƒtățiri.

Separarea psihologică de părinți, adică autocunoașterea, conturarea propriilor idei, independența (emoțională, financiară și cea din planul ideilor), sunt pentru unele persoane schimbări firești, obținute la timpul potrivit. În schimb alte persoane trebuie să facă eforturi mari pentru a reuși asta.

Ce poate sムfacムconsilierea psihologică sau dezvoltarea personalムpentru aceste persoane? Îmi vine sムzic că nimic, dacă se asteaptムca psihologia singură, venitムdinspre psiholog, să aducムtoatムschimbarea. Existムocazia schimbăƒrii doar dacムacea persoanムconține nevoia de a se schimba și de a fi mai matură (mai în rând cu Natura). Rolul psihologiei este de a arăta, ca o oglindă, nivelul la care se află acea persoană și de a deschide o scindare pozitivă între ceea ce este persoană și ceea ce ar vrea să fie. Îmi aduc aminte de un caz dintr-o carte de psihoterapie în care clientul, așezat în fața terapeutului, a spus: ”am venit să mi se facムpsihoterapie”. Ar avea de așteptat cam cât așteptăm noi să se construiască o autostradă nouă.

Tema separării (a separării psihologice!) de părinți poate să pară o temă destul de simplă și clară pentru mulți dintre noi dar argumentele simple nu sunt primite și acceptate ușor de unele persoane blocate sau suspendate în acest stadiu de dezvoltare. Poate pentru că aceste persoane privesc faptul că părinții încă mai au grijă de ei prin aceiași ochi de copil. Adică din punct de vedere psihologic o zonă (nu generalizez) a personalității lor a rămas nedezvoltată. Într-o zonă a psihologiei sale, nu a apăƒrut nimic nou.

Cunosc persoane care nu s-au îndepărtat, adică nu au obținut perspective noi asupra vieții în general cu nimic față de părinții lor.

În aceste cazuri am senzația că, la o scară mai mică, viața bate pasul pe loc.

(Încă ceva: în afară de copiii care nu vor să fie independenți psihologic față de părinții lor, mai sunt si mulți părinți care prin anumite metode îi țin pe copii alături. Ce șanse crezi că sunt ca în relația asta să existe conștientizare, vitalitate, prospețime, individuație și libertate ? )


Teste psihologice.

Oare avem și alte atitudini (poate inconștiente) față de unele orientări sexuale, grupuri etnice sau minorități rasiale ?

Câteva teste aici:

https://implicit.harvard.edu/implicit/demo/selectatest.html


Copaci, țigări și aer

Din când în când mai văd copaci de pe trotuar care au fost „îmbrăcați” cu asfalt. Nu numai că nu le-a fost lăsat spațiul acela minim în jurul tulpinii, dar asfaltul a fost întins, cu o anumită „prezență” de „Dorel autentic românesc” până când a fost lipit de scoarță. Ba chiar asfaltul, fiind încins și topit, a intrat printre micile șanțuri ale scoarței. Aceștia arată ca niște copaci care ies din asfalt și nu din pământ.

În mintea lucrătorilor care au „modernizat” trotuarul nu au fost prezente gândurile:

-copacul este o formă de viață care are nevoie de un spațiu cât de mic pentru a-și lua apa din ploaie.

-aerul pe care îl trag în plămâni îmi împinge viața înainte câteva momente, până când trag din nou aer în plămâni și tot așa.

Nu e absolut incredibil că suntem conștienți de fumul pe care îl tragem cu plăcere din țigară (dar care ne face rău) dar de respirația care ne ține în viață nu prea știm ?

De multe ori oamenii nu învață decât când sunt puși, la rândul lor, în situația de a suporta răul pe care l-au făcut altora.

E mai multă viață în noi și în jurul nostru decât reușim să observăm în rutina zilnică.

(unul dintre copacii aceștia este chiar la Universitate, într-o parte are bld. Magheru și în alta o parcare)