Rupert Sheldrake


De ce ghiveciul este bun doar ca fel de mâncare, nu și în psihologie.

O conversație des întâlnită, într-un autobuz, între o doamnă și un domn:

„-Ce are mă de merge așa de încet?

-Păi nu vedeți doamnă că trebuie să oprească ca să treacă ăia?

-E bine că știi tu!

– De parcă Dumneata știi..

– E, păi știu, că am carnet!

– Și dacă aveți carnet, ce?”

Autobuzul chiar avea indicatorul ”cedează trecerea „. A fost o conversație simplă, scurtă dar tensionată, care în loc să clarifice și să liniștească, pentru că avea acest potențial, a adus mai multă tensiune. Pare un schimb de replici destul de neinteresant, lipsit de amploare și neplăcut, dar un psiholog se poate întreba: de ce a decurs așa? Erau suficiente informații obiective (semnul rutier, faptul că autobuzul nu avea timp să treacă de intersecție) încât discuția să aibă un final pozitiv, iar doamna, care probabil întârziase, să fie linistită măcar de ideea că șoferul nu oprise din motive personale. Ce anume a împiedicat-o pe aceasta să accepte că autobuzul oprea regulamentar și că omul acela, care probabil avea permis de conducere, a observat bine semnul rutier?

Îmi amintesc de un alt moment în care am auzit un dialog asemănător. Era de fapt mai mult o ceartă între două rude de familie. Mi-a rămas în minte faptul că nu le era deloc clar. Se certau pe un lucru și habar nu aveau pe ce anume! Ele nu-și răspundeau unor argumente pentru că reacționau nu la ceea ce transmitea fiecare ci la imaginea pe care și-o formau despre ceea ce spunea cealaltă. Cum să se ajungă la un punct comun când fiecare raspunde nu la mesajul primit, ci la impresia pe care și-o formează despre acel mesaj?

În mod cert acest tip de dialog există uneori și în alte relații: parinți-copii, terapeut-client și în relațiile de cuplu. Fiecare prezintă niveluri diferite de neclaritate (și de consecințe), dar toate acestea au câteva trăsături asemănătoare: o capacitate slabă de diferențiere a conținuturilor psihologice, niveluri scăzute de mentalizare și anumite tipuri de procesare a experienței.

Câteva definiții.

Ce înseamnă capacitate de diferențiere, metacogniție, mentalizare sau echivalență psihică? Ei bine, aceastea sunt moduri prin care noi procesăm experiența. Care experiență ? Tot ceea ce ni se întâmplă, tot ceea ce simțim,mai ales în anumite momente încărcate emoțional, sensul pe care îl dăm unor evenimente care ne implică, modul în care punem o etichetă sau credem că observam o nuanță în ceva ce ni se comunică.

Ce înseamnă capacitatea de diferențiere a conținuturilor psihologice cred că este ușor de intuit. Înseamnă să nu confuzi o idee cu o prejudecată, opțiunile tale cu preferințele altora, un feedback cu o critică, o informație obiectivă cu o estimare subiectivă, grijile cu anxietatea. Este ca și când ai un nas fin și poti diferenția bine mai multe mirosuri.

Modul în care procesăm experiența noastră, asemenea altor procese psihice, urmează o linie de dezvoltare de la simplu și nediferențiat la complex, adecvat, diferențiat. Poate fară o legatură anume cu tema din acest post aș vrea să atrag atenția asupra aceastei linii de dezvoltare sau de evoluție. Mie mi se pare fascinant cum o putem vedea manifestându-se în aproape orice sistem: în viața unui om, în mișcările culturale, artistice și ideologice,în schimbările din societate (mai recent mă gândesc la ”Primăvara Arabă”), în modul în care un copac se dezvoltă.

Echivalența psihică.

Pentru că are o minte în curs de dezvoltare și multe procese psihice nu au intrat încă în funcțiune, înainte ca Eul său să se formeze, bebelușul se consideră ca fiind aceeași ființă cu mama sa. Acesta este modul în care el procesează experiența. Atingerile mamei și vocea ei nu sunt experimentate ca venind de la o persoană separată. El nu are încă granițe psihologice bine stabilite. Acest tip de procesare a experienței se numește echivalență psihică (Fonagy,2002). Cu alte cuvinte, ce este înăuntru este și în afară și invers. Prejudecata cred că poate fi un exemplu mai simplu de echivalență psihică.

Mentalizarea.

Mentalizarea reprezintă abilitatea de a rămâne deschiși multiplelor perspective ale experienței. Înseamnă a fi conștient că experiența este compusă din mai multe stări mentale subiacente de naturi diferite ,dar și de relația dintre ele : idei, credințe, emoții, temeri. Mai înseamnă să te îndepărtezi puțin de un mod rigid de a interpreta evenimentele din punctul de vedere al unei relații de tipul „o singură cauză și un singur efect”. Peter Fonagy spune că „esența mentalizării este abilitatea de a citi sau de a interpreta experiența și comportamentul oamenilor din punctul de vedere al stărilor mentale”(Fonagy, 2002). În acest fel subliniază o altă calitate a mentălizării: aceea că face posibilă construirea unui „pod” între experiența noastră și a celuilalt. In acest mod putem înțelege experiența oamenilor de lângă noi. O capacitate de mentalizare bună îți asigură flexibilitatea afectivă și cognitivă, trăsături care formează bazele empatiei.

O capacitate înaltă de mentalizare cred că o putem observa la acei oameni de cultură care într-un dialog își exprimă punctul de vedere dar rămân în același timp deschiși punctelor de vedere contrare. Mai mult decât atât, ei reușesc în acel dialog să facă o sinteză a pozițiilor contrare încât discuția să devină mai bogată.

Implicații.

Care sunt implicațiile înțelegerii modului în care aceste mecanisme se desfășoara în mintea noastră chiar în acest moment ? Sau altfel spus, „de ce aș pierde timpul aflând despre ele ?”

Implicațiile sunt mari și asta pentru că mintea noastră este ca un sistem în care elementele acestuia sunt interconectate. Din experiențele pe care le-am avut ne-am construit o perspectivă și anumite convingeri, iar acestea ne predispun la anumite acțiuni. În mod cert , atât neuropsihologia cât și genetica au un cuvânt mare de spus în această privință.

Aceste tipuri de procesare a experienței au grade diferite de manifestare sau intensitate. Dacă în cazul bebelușului echivalența psihică are un nivel înalt, în cazul adultului este firesc ca ea să dispară în mare masură și să facă loc mentalizarii și metacogniției. Când apare la o anumită intensitate și cu o frecvență mare la adult, devine un caz de imaturitate emoțională, un tip de tulburare de personalitate (ca borderline) sau în cazurile cele mai grave, o psihoză (ca schizofrenia). Interesul meu nu este față de patologia acestor cazuri. Găsesc mai interesant și mai util să identific momentele în care mentalizarea nu este suficient de prezentă sau când echivalența psihica își arată „colții”.

 

Ce presupune un nivel scăzut de mentalizare?

Ce presupune prezența inadecvată a echivalenței psihice la adult ?

Un nivel scăzut de mentalizare, dacă pot sa fiu puțin ironic, îți aduce liniște. Dar e liniștea aceea limitată, fără profunzime. Îți mai aduce senzatia, sau mai bine zis iluzia că aproape totul este previzibil sau că știi foarte bine și încă de la început, adică fără prea multe date sau întrebări, de ce cineva preferă un lucru și nu altul. Dacă un prieten iți povesteste despre o alegere pe care a făcut-o sau iți spune că s-a despărțit de prietena lui, ai senzația că știi deja, cel puțin în linii mari, ce a simțit și cam de ce a ales asta. Nu te preocupă prea mult să menții o anumită liniște în gândurile tale încât să primești informațiile din direcția lui.

Ce mai aduce, sau de fapt ce ne mai ia, un nivel scăzut de mentalizare ? Ne mai privează de abilitatea de a ne identifica și modula emoțiile și sentimentele încât acestea să fie adaptate situației. Este ca și când dacă are loc un eveniment, autoritățile arestează primul om pe care îl văd sau îl bănuiesc din senin, în loc să își pună întrebări, să evalueze, să urmeze o procedură. Mentalizarea îți dă ocazia de a-ți observa emoțiile și gândurile plus alte perspective ale experienței și de a le pune în legătură cu întâmplările din viața ta. Mentalizarea nu le lasă separate, asemenea unor amintiri disparate, ea te ajută să le conectezi într-o poveste coerentă, ca o sinteză. Un psiholog nu o să se mulțumească din partea clientului cu expresia „sunt supărat”. O să întrebe clientul, tocmai pentru a-și da seama mai bine de propria stare, dacă este trist, dezamăgit, furios, descumpănit, confuz sau lipsit de entuziasm.

 

În momentele când funcționăm într-un mod de echivalență psihică tindem să ne identificăm cu experiența din acel moment. Eul nostru nu mai interpretează toate informațiile. Suntem pe pilot automat. Ceva ne înfurie și imediat luăm decizii rapide fara să ne gândim bine. Lumea noastră internă nu mai este bogată și complexă și începe să funcționeze după o formulă simplă de tipul stimul-reacție fără ca în această stuctură să mai intervină empatia, înțelegerea, gândirea.

Ce beneficii îmi aduce să descopăr dinamicile acestea la mine și cum îmi poate îmbunătăți relația cu copilul meu sau cu părinții, sau chiar, cum mă ajută să fiu mai bun cu mine?

Este dificil să ne observăm dinamicile psihologice personale, mă refer la cele care se desfășoară automat sau la cele inconștiente. Starea aceasta ne aduce aminte de disputa din psihologie despre ochiul care nu se poate privi pe el însuși. De aceea este nevoie de Celălalt. În acest mod apare o relație (cand spun relație mă refer la o relație psihologică, nu de tipul psiholog-client, ci o relație între oricare doi oameni care interacționează și comunică). Când apare o relație , apar și contrastele, iar atunci cresc șansele de a observa o trasatură inconștientă la tine. E ca și când inainte scriai cu pastă albă pe o foaie albă.. nu observai mare lucru. Mi se pare un mecanism minunat al Naturii.

Să luăm două exemple scurte și simple. Nu imi place să dau astfel de exemple pentru că oamenii tind să se limiteze la ele de parcă ar fi niște forme și apoi caută în viețile lor o situație asemănătoare acelei forme în loc să surprindă dinamica generală. De fapt dinamicile psihologice sunt ca niște mici curenți de aer: le percepi greu și doar atunci când ești foarte atent; uneori sunt foarte discrete, dispar repede și nu au o concretețe care să le facă mai ușor de identificat.

1

Îți dorești ceva de la partenerul tău. Poate să îți aducă flori, să îți acorde mai multă atenție sau să te asculte când ai ceva important de spus despre tine. Partenerul tău nu o face. Poate că situația aceasta se repetă și în alte relații. Cum știi dacă ai momente în care echivalența psihică îți domină experiența? Atunci când ajungi în mod automat la concluzii de tipul: ”dacă nu îmi acordă lucrurile acestea, înseamnă că eu nu le merit” sau „nu pot face nimic, nu am alternative”. Nu mai există o graniță clară între fapte (exterior) și credințe (interior). Te ajută mentalizarea: „Mi se intamplă des să simt asta? Îi cer prea des? Este relația noastră într-un punct în care să fie ok să îi cer asta des? Nu îmi oferă pentru că nu este obișnuit să facă asta sau este doar neglijent? Ce am de gând să fac în legătură cu asta? Nu cumva mă învinovățesc fără motiv ? Ce influență am eu în acest tipar?”.

2

Echivalența psihică în consiliere poate să se manifeste în momentele în care clientul vorbește despre o experiență, iar psihologul nu mai păstrează imaginea de ansamblu și nu rămâne atent la alte semnificații, cauze sau direcții în legatură cu ceea ce ascultă. Se identifică cu o direcție de analiză, o alege în mod reflex fără să evalueze suficient și fără să țină cont de influența subiectivității sale. Nu mai este obiectiv, atent și prezent.

Mi-ar fi placut să scriu despre aceste dinamici în relația dintre părinți și copii. Mă interesează subiectul acesta dar ar fi foarte multe de spus, așa că mai bine o să scriu în alt post. Vreau doar să spun că mizele în relația dintre părinte și copil le consider mult mai mari.

Atașamentul în psihoterapie/ David J. Wallin, Editura Trei, 2010.

Attachment and reflective function: Their role in self-organization, Peter Fonagy and Mary Target / 1997 Cambridge University Press.

Și… autobuzul 311


„Small steps Ellie, Small Steps”

Îți recomand să citești acest post începând cu sfârșitul următorului citat.

“ Așa cum corpul nostru este încă un corp de mamifer, care mai prezintă unele stări anterioare, similare acelor animale cu ‘sânge rece’, tot așa sufletul nostru este un produs al evoluției care, analizat în sens invers până la originea sa, tot ne mai dezvăluie nenumărate arhaisme.

Dar și acea neîncredere a primitivului față de tribul vecin, pe care credem că am depășit-o de mult cu ajutorul organizațiilor care cuprind întregul mapamond, ne-a revenit în cadrul acestui război în dimensiuni gigantice. Dar nu doar un sat învecinat este pur și simplu ras de pe fața pământului, nu doar câteva capete sunt ‚’trase pe sfoară’, ci țări sunt devastate și milioane de oameni sunt uciși.

Când asemenea simboluri apar într-un număr mare de indivizi și nu sunt înțelese, ele încep să-i adune la un loc, ca printr-o forță magnetică, pe acești indivizi, și astfel se formează o masă. Conducătorul ei va fi găsit curând într-un individ care vădește în cel mai mic grad forță de rezistență, cea mai neînsemnată conștiință a răspunderii și ca urmare a inferiorității sale, cea mai puternică voință de putere.

Separarea de natura sa instinctuală introduce necondiționat omul civilizat în conflictul dintre conștient și inconștient, spirit și natură, știință și credință, adică într-o scindare a ființei sale, care poate deveni patologică în momentul în care conștiința nu mai poate neglija sau reprima natura instinctuală. Aglomerarea de indivizi ajunși în această stare critică declanșează o mișcare de masă, care se pretinde avocatul oprimaților.Potrivit tendinței predominante a conștiinței de a căuta în mediul înconjurător sursa tuturor năpăstuirilor, revendicarea se referă la schimbări politico-sociale exterioare, despre care se presupune necritic că ar putea rezolva și problema mai profundă a clivajului personalității.

Vestul s-a mai ales și cu un mare dezavantaj psihologic, care se făcuse simțit într-un mod neplăcut încă pe vremea național-socialismului german : acum umbra poate fi arătată cu degetul ; ea s-a împământenit acum în mod evident de cealaltă parte a graniței politice, iar noi suntem de partea binelui și ne bucurăm că posedăm idealuri corecte ‘’ (C.G. Jung, Civilizația în tranziție).

În rândul științelor care au ca obiect de studiu omul cu linia sa de evoluție, cu psihologia, genetica și neuropsihologia sa, cred că unele perspective asupra psihicului uman ale lui C.G. Jung sunt la fel de actuale.

Nu văd contradicții în esență între perspectiva sa și alte teorii asupra psihicului uman, le văd mai degrabă drept completări, ocupând un spațiu rămas neobservat sau nedezvoltat. Și chiar dacă aș vedea contradicții, aș fi “ca la mine acasă”: pune trei psihologi la o masă ( din aceeași orientare chiar!) și sunt sigur că nu vor fi în mare masură de acord cu o problemă ( a se vedea “the dodo bird verdict” din psihoterapie). O teorie nu își pierde valabilitatea doar pentru că are câteva zeci de ani. Ea rămâne valabilă atât timp cât reușește să explice, să surprindă anumite dinamici și să le dea un sens.

Sau mai poate cineva să susțină, privind sub stratul subțire al civilizației omului modern, că am depășit demult un nivel de evoluție suficient de înalt astfel încât o teorie a psihicului uman de acum 70 de ani să nu ne mai poată descrie?

Nu ne conduc, în mare, aceleași motivații ca și acum o sută de ani? Nu a rămas încă frica, în nenumăratele ei forme, deghizată, o pârghie imensă în deciziile sau comportamentele noastre ?

E adevărat ca nu mai suntem oamenii arhaici, primitivi, iar dovezile sunt multe și evidente. Acum mă gândesc doar la cele psihologice: îndepărtarea de instinct (sub aspectul culturii), nevoia de cultură, conflictul aparent dintre religie și știință, valoarea acordată individului și altele. Suntem într-un stadiu de trecere. Dar cum altfel? Natura nu ia pauze.
Acesta este motivul pentru care de fiecare dată când cineva imi vorbește cu multă ușurință și patos despre spiritualitate, Iubire și Sine, ridic mereu o sprânceană și rămân cu “antenele” deschise. E adevărat că sunt multe asemenea cazuri autentice, dar nu mulți au o preocupare legitimă pentru aceste teme. Drumul trebuie să înceapă cu preocuparea pentru neajunsurile și dificultățile personale, cât se poate de ne-transpersonale și concrete. Este ca și când vrei să ajungi undeva sus folosind o scară , dar vrei să treci peste 10 trepte dintr-o dată. Nu vrei să începi cu prima și în timp ce urci să vezi din ce ești făcut și ce mai întâlnești pe drum?

Nu sunt deloc un pesimist. Cred că omenirea va ajunge la un nivel de evoluție care a început deja să fie intuit odată cu intrarea în alt Eon. Dar drumul o să fie lung și la fel de greu ca până acum. Nu a trecut nici o viață de om de la atrocitățile din Al Doilea Război Mondial, iar în Germania încă mai sunt focare de neonazism în plină dezvoltare, întreținute financiar și ideologic de oameni pe care dacă îi cunoști cred că îi vei eticheta drept culți și civilizați. Și nu cred că te-ai înșela. Doar că nivelul de cultură și inteligență nu este direct proporțional întotdeauna cu dezvoltarea spirituală și morală (am zis spirituală și nu religioasă). Rasismul e încă prezent și o duce chiar binișor în unele dintre cele mai dezvoltate țări. Civilizate! Sau poate crezi că genul acesta de evenimente aparțin mai mult de trecut. Eu nu cred că este așa. Acum 16 ani Radovan Karadzic a ordonat uciderea a 8000 de musulmani din Srebrenita. Mi se pare că doar într-o lună. De ce? Pentru că erau de altă etnie. Apropo, Karadzic a fost pshihiatru și a profesat în Sarajevo, iar când a fost arestat, pretindea că este expert în medicina alternativă. Nu este fascinantă psihologia ?

Evoluția ține cont și de zonele necunoscute, nemanifestate, iar la oameni aceste zone cuprind și inconștientul personal și cel colectiv. În această parte a psihicului pot exista trăsături negative ale personalității aflate în stare latentă, dar care pot fi trezite în anumite condiții și apoi concretizate. Acesta este motivul pentru care cred că nivelul nostru de dezvoltare nu poate fi estimat doar după ceea ce manifestăm în public sau în zona de “confort”, adică în viața de zi cu zi, când nu există întotdeauna situații care să ne scoată din această zonă, să ne ofere o imagine (completă!) încât să ne cunoaștem și partea de Umbră. Totuși, cred că modul în care ne manifestăm în trafic, când conducem, ne dă câteva indicii. Mă întreb, făcând o paralelă cu evenimentele din fosta Iugoslavie, cum am fi reacționat fiecare dintre noi dacă am fi fost prinși în conflictul interetnic, de mici dimensiuni, din Târgu-Mureș din 1990? Nu mă interesează manipularea sau politica acum, deși e realizată tot de noi și tot noi plătim. Consider drept indicator, acum, răspunsul manifestat, individual sau colectiv. Manipularea poate fi puternică, dar responsabilitatea personală nu poate fi exclusă când împuști de la patru metri un grup de zece copii, unul câte unul, iar pe restul de doi îi împusti după ce au cărat primele cadavre (Echipa Scorpionilor din același conflict bosnian). Asta după ce acești soldați au fost binecuvântați de un preot. Ce moșteniri culturale, istorice și religioase imense au fost acolo!

Evenimentele din Norvegia, în care acel om a împușcat 84 de oameni, într-o țară în care era atât de cunoscută pentru pace, mi se pare un exemplu foarte bun de dinamici psihice personale și colective care se întrepătrund. Sunt sigur că au fost foarte puțini oameni care au înțeles semnificația faptului că din această țară venea un număr mare de romane polițiste (“noir fiction, crimeculture”) în care crimele erau de o foarte mare violență și complexitate. Imaginea se completează dacă cunoaștem puțin și mitologia scandinavă. Conținuturile acestea psihice colective au rămas la nivel de fantezie, iar în mod adecvat, erau folosite pentru a crea ceva, în aceste cazuri romane polițiste. Dar la aceleași conținuturi au acces, în mod inconștient, și alți oameni, iar dacă cineva are o predispoziție patologică nu reușește să le mai dea curs în mod adecvat și nici nu le poate ține piept. Aici sunt conținuturi psihologice cu o mare încărcătură energetică, iar o personalitate bolnavă nu le poate gestiona pozitiv. Așa a fost cazul lui Anders Breivik (extremist de dreapta). Acesta a spus că recunoaște că au fost atrocități dar că era nevoie de o schimbare în societate. Adică în afara lui! Cum ar fi fost dacă ar fi început schimbarea din societate mai întâi cu propria sa persoană?

Îmi aduc aminte că s-a vorbit despre polițistul care a fost anunțat de împușcăturile de pe insulă, iar acesta nici nu a putut să creadă. Era polițist! Asta unui psiholog îi sună a negare. Cu alte cuvinte nici măcar noi polițiștii, a căror datorie e să gestionăm actele în care este prezentă agresivitatea, ei bine nici măcar noi nu vrem să auzim de ea. În unele zone ale Norvegiei, polițiștii nici nu purtau arme. Păi dacă nu le purtați voi băieți, o să le poarte altcineva. Nu admir autoritatea în mod special și nici armele, dar cred în asumarea autentică a rolurilor: daca ești chirurg nu respingi, conștient sau inconștient bisturiul, dacă ești polițist și un om împușcă tineri, impune-ți ordinea. Evident că au sosit autoritățile, dar sper că înțelegi subtilitatea acestor dinamici.

Greșim dacă considerăm aceste manifestări ca fiind cazuri ale unor indivizi și atât! Este evident că le aparține responsabilitatea, dar în același timp există și o responsabilitate comună. Aceste conținuturi colective se manifestă prin individ după cum prin individ are loc și fiecare câștig al umanității. Aici este vorba, strict din perspectivă psihologică, de materializări ale unor procese colective încă insuficient înțelese, nerecunoscute și neînțelese. Îmi aduc aminte cum un intelectual și om de cultură român, un cunoscut istoric cu reputație impecabilă, nu își putea explica cum el și o parte însemnată din intelectualitatea română era atinsă de curentul antisemitismului.

Mă întorc la norvegieni: ce au făcut după atac? Au cumpărat un milion de lumânări și au întărit ideea de pace și uniune, lucru natural și demn de orice țară civilizată. Dar ce mă îngrijorează este lucrul pe care cred că nu l-au făcut:  s-au întrebat despre propriile porniri violente sau despre propria agresivitate ? S-au dus la un poligon să tragă într-o țintă și să își dea voie să își imagineze cum trage în Breivik? În acord cu imaginea cu care aceștia se identifică sunt aproape sigur că au fost foarte puțini. Cred că mai degrabă au avut o atitudine de tipul ”asa ceva nu se poate.. trebuie să ținem în frâu toate pornirile astea nedemne de o țară civilizată ca a noastră”. Da.. până data viitoare. S-au întrebat dacă nu cumva pe lângă pacea și nivelul de civilizație înalt nu cumva mai conțin și alte încărcături inconștiente? Încărcături pe care le consider naturale. O asemenea întrebare nu ar trebui să lezeze pe absolut nimeni, de la soldat la Papă, din moment ce sfinți nu suntem, iar exemple negative sunt la tot pasul. Dar occidentalul s-a identificat demult cu imaginea omului (doar) civilizat. Identificarea aceasta deschide automat o scindare: dacă eu sunt civilizat, în mod logic altcineva este necivilizat, pentru că altfel eticheta nu poate exista. Și de regulă au văzut oamenii lipsiți de civilizație în afara granițelor lor, nu în propria casă și mai ales în propria persoană. E mult mai ușor și te ferește de anxietate când vezi doar relații simple de tipul stimul-reacție. Când vezi un singur drum nu poți alege altul.

Dacă consideri că mentalul colectiv nu are nicio influență asupra ta, te asigur că nu ești atent. Este ca și cum ai spune că nu contează pământul în care își are rădăcinile un copac și că nu are nicio influență asupra lui. În același mod în care moștenim material genetic, moștenim și material cultural și mitologic.

Sper să se înțeleagă de ce am dat aceste exemple negative. Omul are o mare “pasiune” pentru inerție și pentru căile cunoscute. Ți-ai propus cumva să alergi pentru sănătatea ta de câteva luni bune și nu ai făcut-o? Este nevoie de mult timp pentru a trece de la un nivel de evoluție de tipul “sunt suficient de evoluat încât să mă îngrijesc de oamenii la care țin: familie și prieteni”, la o atitudine “sunt suficient de evoluat încât să mă îngrijesc de Viață în multiplele ei forme”.

Este nevoie de mult timp, conștientizare și efort pentru schimbări în profunzime, de esență și nu aparente în mentalul colectiv.

http://www.euinside.eu/en/news/srebrenitsa-the-inconvenient-memory

http://www.bloomberg.com/news/2011-08-25/stieg-larsson-trio-opens-cold-killing-world-of-scandinavian-noir-books.html

http://www.nytimes.com/2010/06/16/books/16noir.html

http://www.adevarul.ro/actualitate/eveniment/Operatiunea_-Cofariu_0_224977912.html

http://librarie.carturesti.ro/opere-complete-vol-10-civilizatia-in-tranzitie-248930


Analogii

Cele 16 ţări membre ale Commonwealth-ului, al căror şef de stat este Regina Elisabeta a II-a, stabilesc că succesiunea la tron nu mai este rezervată bărbaților. Regina Elisabeta a II-a nu a întărit public această decizie, dar este de înțeles: schimbările majore nu sunt o formă a spiritului conservator.

Dintr-un grafic care reflectă cele mai prezente emoții de pe canalele sociale din timpul revoltelor din Londra reiese că emoția care a atins cel mai înalt nivel este cea venită din senzația de “conectare/legătură” și nu din agresivitate, justiție, durere, responsabilitate, putere.

După 70 de ani de la atrocitățile comise în Grecia de către Germania, aceasta din urmă, dincolo de propriile interese economice, face eforturi, împreună cu alte țări, pentru salvarea economiei elene.

Oare ce imagine am reuși să ne formăm dacă am putea observa aceste evenimente și o posibilă legătură între ele , proiectate pe un interval de câteva mii de ani?