Porn is bad!

„“For the first time in human history, the images’ power and allure have supplanted that of real naked women. Today, real naked women are just bad porn.””

„After all, pornography works in the most basic of ways on the brain: It is Pavlovian. An orgasm is one of the biggest reinforcers imaginable. If you associate orgasm with your wife, a kiss, a scent, a body, that is what, over time, will turn you on; if you open your focus to an endless stream of ever-more-transgressive images of cybersex slaves, that is what it will take to turn you on. The ubiquity of sexual images does not free eros but dilutes it.”

The Porn Myth

far from getting more turned on by the idea of sex with his partner, he was less attracted to her


Why Parenting May Not Matter

Deși încă din 1998 Judith Rich Harris a publicat The Nurture Assumption, o carte în care critica și demonstra că nu părinții sunt factorul cu cea mai mare influență în dezvoltarea copiilor, parcă îi văd pe unii psihologi rozându-și unghiile în fața unei asemenea afirmații (cu spatele asigurat de studii serioase). Eu nu mi-am ros unghiile, dar mi-am bătut capul și așa am ajuns să acord mai mult geneticii din ceea ce credeam că aparține psihologiei.

M-am oprit totuși la acest articol pentru că este scris foarte frumos:

”I want you to consider the possibility that your parents did not shape you as a person. Despite how it feels, your mother and father (or whoever raised you) likely imprinted almost nothing on your personality that has persisted into adulthood. Pause for a minute and let that heresy wash across your synapses.

It flies in the face of common sense, does it not? In fact, it’s the type of claim that is unwise to make unless you have some compelling evidence to back it up. Even then it will elicit the ire of many. Psychologists especially get touchy about this subject. I do have evidence, though”

Păi dacă nu părinții reprezintă factorul cel mai important în formarea personalității copilului, atunci care sunt acești factori? Sunt cel puțin doi: genetica și ceilalți copiii din mediul din care face parte copilul și la care el se raportează.

Sigur că sunt multe diferențieri de făcut, dar sunt accesibile și foarte multe articole și lucrări pe această temă. Poți începe cu acestea:

Why Parenting May Not Matter

Peers are much more important than parents

Așa că dacă dai de un psiholog care, din reflex, tinde să explice toate dificultățile de natură psihologică ale unui adult doar în  raport cu experiențele din copilărie și mai ales *relația cu părinții* o să poți să-i spui ”trombon!”.


„pride may be a primary emotion”

” It was a pleasant life, filled with lots of people to talk to and lots of time to read, along with few anxieties or responsibilities. But after about a year, she started missing something”

„What I was missing was that late-night, hard-working knowing-we-were-doing-something-we-cared-about pride”

http://nymag.com/scienceofus/2016/09/motivate-yourself-by-appealing-to-your-own-sense-of-pride.html


Indignare, indignare, dar sa stim si noi.

Ce credeti despre faptul ca Franta a interzis purtarea costumelor de baie burkini pe plajele din Nisa?
 
Ce credeti despre legalizarea casatoriilor intre persoane de acelasi sex?
 
Vi se pare ca am inceput cu totii sa ne indignam din ce in ce mai usor si in raport cu aproape orice subiect? Si ca avem imediat o opinie desi acordam foarte putin timp pentru a ne informa?
 
Sunt foarte interesante discutiile pe aceste teme, dar nu acesta este motivul postarii.
 
Indiferent de pozitia pe care o ai fata de aceste optiuni, vei avea o pozitie morala si vei simti o anumita indignare. Si aici lucrurile devin si mai interesante pentru ca suntem convinsi ca pozitia noastra morala este complet rationala si ca am ajuns la aceasta dupa ce am parcurs in mod constient anumiti pasi si ca ne-am analizat bine argumentele.
 
Ei bine, nu e chiar asa.
Multe raspunsuri morale si chiar optiuni politice parcurg mai putin o cale rationala, dar una reflexa si inconstienta.
 
Si uite trei linkuri care iti spun mai multe despre aceste subiecte.
 
 
 

Cuvinte potrivite.

 
 Oare cum ar fi daca am folosi cuvintele si expresiile potrivite pentru gandurile si emotiile noastre?

Sa nu existe nicio implicatie in modul in care functioneaza mintea noastra daca atunci cand spun „sunt deprimat”, vreau, de fapt, sa comunic ca sunt trist, ingrijorat, dezamagit, ca mi-am pierdut entuziasmul sau ca pur si simplu am o dispozitie trecatoare?

Dar daca ai merge la medic si i-ai spune ca ai o durere, fara sa ii spui cat de intensa este aceasta, de cat timp a aparut, cu ce frecventa revine, in ce loc o simti si daca se asociaza si cu alte manifestari? Sigur ca tratamentul ar avea toate sansele sa fie unul insuficient.

Identificarea si comunicarea cat mai corecta a emotiilor si a gandurilor noastre este esentiala pentru o identificare buna a emotiilor celorlalti: pur si simplu ne permite sa ii intelegem sau ne impiedica. „Limitele limbajului meu sunt limitele lumii mele” spunea Wittgenstein si e foarte greu sa-l contrazici.

O exprimare adecvata, dar nu neaparat rigida si formala (si nu trebuie sa fii psiholog ca sa poti face asta) are foarte multe implicatii: ne influenteaza imaginea de sine, dar si imaginea pe care o proiectam (daca vom fi intelesi bine sau nu) si ne regleaza (sau deregleaza) emotiile (asa cum psihoterapia cognitiv-comportamentala ne arata bine). Gandeste-te mai mult la asta.

Sigur ca putem gasi foarte multe exemple care sa sublinieze importanta unei comunicari adecvate.

Eu as vrea sa imi exprim… nu lehamitea, pentru ca simt si multa revolta, dar poate ca mai mult antipatia profunda pe care o simt de fiecare data cand la meteo, fiind iarna si avand o temperatura anormal de calda, aud o expresie foarte frumos impachetata ca “vremea este deosebit de frumoasa”.

Vremea nu este frumoasa in aceste conditii, dar este anormala, neobisnuita sau nefireasca. Ok, este placut sa nu tremuri, dar deja comunici ceva despre tine cand spui asta (ca nu iti place frigul).

Daca vrei sa comunici ceva despre vreme in aceste conditii, atunci este important sa spui ca vremea este neobisnuit de calda, mai ales ca transmiti aceasta informatii unui numar foarte mare de persoane.

Sau ti se pare normal ca la Polul Nord sa fie mai cald decat a fost la Bucuresti la sfarsit de an?

Sa spui ca vremea este anormala iti ofera ocazia de a te gandi la cauze si la efecte, nu doar la raportarea ta subiectiva. Efectul este modificarea climei, cauza suntem noi, cu totii (chiar daca nu ai masina si mergi pe bicicleta este o intreaga industrie care functioneaza doar pentru ca noi sa avem un telefon, ambulanta, laptop sau trei masini pentru o singura familie).

Prin urmare, folosind o exprimare corecta, vei simti, sper, o urma de vinovatie cand te plimbi prin parc in Decembrie si sunt 15 grade.

Iar vinovatia asta este un lucru bun. Doar nu mai ai iluzia ca orice emotie negativa ar trebui sa fie evitata cu orice chip?


Cinderella effect. Biologie si psihologie.

The “Cinderella effect”: Elevated mistreatment of stepchildren in comparison to those living with genetic parents.

Psihologii evolutionisti considera acest efect ca fiind o ramasita a unui instinct pe care il vedem manifestandu-se si astazi la unele specii, poate mai ales la primate: atunci cand un mascul omoara puiul unei femele pentru ca aceasta sa fie din nou disponibila pentru imperechere. Scopul masculului fiind de a-si transmite mai departe genele.

Sigur ca unii dintre noi isi vor da putin ochii peste cap, fiind revoltati de aceasta analogie intre o specie atat de evoluata cum este a noastra (in prezent) si instinctele unor primate. Dar ar fi o gimnastica a ochilor destul de gratuita: da, pastram ramasitele unor instincte primare, chiar daca ne place sau nu.

Sigur ca in prezent, pentru a-si transmite mai departe genele, un tata vitreg nu ucide un copil atat de usor pe cat se intampla pe o campie din Africa: pana una-alta am ajuns sa avem un cortex prefrontal respectabil, avem un sistem de legi si presiunea unor norme sociale. Prin urmare acel instinct s-a transformat, dar nu a disparut complet.

Dar Cinderella effect isi face simtita prezenta si acum: un barbat isi doreste sa aiba copilul lui(mai degraba decat sa adopte unul), frecventa accidentelor pe care le sufera un copil este mai mare in cazul in care acesta este in grija unui parinte adoptiv, dar si frecventa abuzurilor este semnificativ mai mare in cazul copiilor adoptati. In formele mai usoare probabil ca intalnim ezitarea unui barbat de a intra intr-o relatie cu o femeie care are deja un copil.

Asa ca vezi tu.. biologia ne influenteaza in continuare psihologia (formulare destul de imprecisa, dat fiind faptul ca nici nu pot exista separat).

Salutari creationistilor!

cititi mai mult aici: http://www.cep.ucsb.edu/buller/cinderella%20effect%20facts.pdf


Religie si psihologie.

Imi plac bisericile, acelea care mai pastreaza aerul de traditie, nu acelea ce aduc mai mult a spatiu comercial. Imi plac si unele slujbe, cea de Pasti e preferata mea. Uneori in timpul slujbelor ma gandesc la Iisus ca personaj istoric si la cat potential de a face bine ar avea religia, dar oamenii fac cumva si il irosesc. Cel mai mult imi plac cununiile religioase. Momentul in care preotul aseaza coroanele pe capetele partenerilor are pentru mine o note de magic si de romantism. In fiecare an de Pasti merg la mamaie si vopsesc ouale, tai bucati de iarba pe care le asez pe stalpii gardului si merg la slujba.

Cu toate astea, nu sunt o persoana religioasa. Nu cred in Dumnezeu asa cum este descris in Biblie. Incerc sa fac bine si cat mai putin rau nu din teama unei pedepse venita de sus sau pentru ca asa zice una dintre cele zece porunci, dar pentru ca mi se pare firesc si imi e clara distinctia dintre bine si rau si fara religie. Imi face placere apropierea de simbolul religios, dar nu este la fel de viu si in aceeasi forma asa cum este, de exemplu, pentru bunica mea.

Cred ca autodezvaluirile psihologilor sunt permise doar daca sunt selectate atent si daca au ceva util in ele (util pentru un client sau pentru un cititor). Asa ca acesta este motivul introducerii: de a face clar faptul ca nu am si nu voi avea niciodata un discurs antireligios. Cred ca religia raspunde unei nevoi importante (dar asemenea altor nevoi si comportamente de satisfacere a acelor nevoi exista si deviante) si ca a jucat un rol foarte important in modelarea psihologiei noastre (unul ar fi evitarea inflatiei Eului, dar si modelarea Supra Eului-morala). Nu intamplator vorbesc la trecut cand spun „a jucat”.

Dar voi avea intotdeauna un discurs critic la adresa acelor aspecte ale religiei ce au devenit incompatibile cu prezentul, deci cu evolutia noastra. Sanatatea fizica si psihica are sanse doar daca tinem pasul cu prezentul: daca suntem bolnavi luam un tratament, daca un aliment este expirat nu il consumam, daca esti adult nu poti sa mai ai acelasi comportament pe care il aveai atunci cand erai copil. Iar raportarea la religie nu trebuie sa faca exceptie de la aceasta actualizare.

Psihologia nu are nicio legitimitate in a spune ceva despre un Dumnezeu, daca exista sau nu, acesta fiind un domeniu al metafizicii si un teren foarte hranitor pentru speculatii.

Dar raportarea omului la religie, comportamentul, emotia, atitudinea, deciziile sunt prin definitie unul dintre domeniile psihologiei.

Stiu ca multi dintre noi inca ne mai agatam de o iluzie, iluzie care are si o nota de aroganta, dar una care vine din necunoastere, nu rea-vointa. Aceasta iluzie este ideea ca orice comportament sau conceptie religioasa merita, in sine, respect. Nicio idee si niciun comportament nu merita in sine respect, criteriul esential fiind efectele pe care aceste idei le produc.

Daca esti o persoana religioasa, dar in acelasi timp ai tot respectul pentru ceilalti si le respecti drepturile, atunci si raportarea ta religioasa merita tot respectul. Si daca ai reusit sa impaci aceste doua lucruri ai toata admiratia mea. S-ar putea sa ti sa para simplu, dar nu este: respectul pentru ceilalti include si respectul pentru ideile lor religioase (idei ce le pot contesta pe ale tale), respectul pentru cineva care nu crede in nicio religie, dar are o viata ordonata, respectul pentru orientarea lor sexuala (ce poate sa fie in contradictie cu ideile tale personale sau din religia ta), respectul pentru stiinta (care intra in contradictie cu unele idei ale religiei tale, dar care are avantajul ca poate demonstra unele afirmatii).

Asa ca nu avem „luxul” de a cere respect, asa cum fac pustii care deseneaza pe blocuri „noi vrem respect” fara sa oferim primii acest respect.

Cred ca ar fi bine sa dau cateva exemple de cazuri in care psihologia si psihologii au tot dreptul, dar si obligatia (!) de a contesta o atitudine religioasa:

– cand li se spune copiilor in manualele de religie ca daca mint vor fi pedepsiti de Dumnezeu si vor fi loviti de o masina.

-cand este refuzata educatia sexuala, ignoranta care distruge vieti, lasa libera raspandirea unor boli, pastreaza nevroze si ignora posibilitatea unei vieti sexuale sanatoase.

-cand un copil este exclus din familie sau nu mai este acceptat doar pentru ca nu mai crede in religia parintilor. Am avut un client/clienta in aceasta situatie. Imagineaza-ti cum un copil, desi nu a facut nimic gresit, este tratat cu raceala sau exclus doar pentru ca nu poate sa mai creada intr-o religie. Nu a facut nimic rau nimanui, dar este exclus doar pentru ca nu mai recunoaste un Zeu a carui istorie a inceput in urma cu mii de ani. Respectul pe care il acord in fiecare zi altor oameni mi se pare mult mai util pentru evolutia noastra si a societatii noastre.

-cand o religie nu respecta egalitatea de drepturi intre femei si barbati.

-cand o religie sustine ca e datoria membrilor ei sa ii pedepaseasca pe cei care contesta religia, pe cei care au indoieli sau ca e ok sa ii omoare doar pentru ca pun mana pe un creion si le deseneaza zeul.

Asa ca vezi tu, e foarte bine daca ai o anumita religie si reusesti sa ii respecti pe ceilalti iar in acest punct psihologia nu are niciun drept sa intervina. Cand nu exista respect si exista ingradire, atunci intervine si legea, dreptul civil. La fel de adecvata si de necesara mi se pare si interventia psihologiei.

Dupa atacurile de la redactia Charlie Hebdo n-am vazut psihologi romani care sa critice unele aspecte irationale, disfunctionale si regresive ale religiei. Unii psihologi mai traiesc inca cu iluzia ca religia e un teritoriu ce nu poate fi incalcat de catre analiza si clarificarea psihologica. Alti psihologi nu spun nimic pe acest subiect din cauza costurilor sociale: vor fi mai putin simpatizati, unii vor risca sa-si piarda clienti. Asta in timp ce sunt scriitori sau ziaristi care fac treaba psihologului si lupta pentru o atitudine rationala, acceptare si toleranta. Unii dintre acesti scriitori sunt amenintati cu moartea, in timp ce unii psihologi stau la adapostul confortabil al unui cabinet, invaluiti in mirosul unor betisoare parfumate.

Poate ca un psiholog va spune ca analiza unor aspecte ale religiei nu este un domeniu interesant pentru el. Sunt de acord cu asta. Doar ca vin momente in care intreaga breasla trebuie sa ia o pozitie fata de o problema. Daca s-ar da o lege care ar spune ca fiind bolnav trebuie mai intai sa mergi la un saman sau vraci si apoi la un medic, toti medicii, indiferent ca ar fi ortopezi, cardiologi, chirurgi, ar spune: nu, mai intai trebuie sa iti faci analize si sa mergi la un doctor. La fel ar fi trebuit sa se intample si in cazul psihologilor.

Ne vom fura in continuare caciula (timp in care unii oameni vor fi omorati doar pentru ca nu cred in Iisus, dar cred in Mahomed sau invers) daca nu vom avea curajul sa punem in discutie orice aspect al vietii noastre, adica sa privim critic, sa punem intrebari, sa ne dam voie sa avem indoieli. La fel cum niciun parlamentar n-ar trebui sa fie scutit de o ancheta, nici religia nu trebuie sa se bucure de imunitate.

Niciun zeu, nicio idee sau text religios nu poate sa apese pe un tragaci, sa refuze dreptul la educatie sexuala sau sa interzica un drept. Oamenii fac asta cu psihologia lor. Acesta este motivul pentru care, pe langa religie, avem nevoie de prezenta psihologiei.