Cuvinte potrivite.

 
 Oare cum ar fi daca am folosi cuvintele si expresiile potrivite pentru gandurile si emotiile noastre?

Sa nu existe nicio implicatie in modul in care functioneaza mintea noastra daca atunci cand spun „sunt deprimat”, vreau, de fapt, sa comunic ca sunt trist, ingrijorat, dezamagit, ca mi-am pierdut entuziasmul sau ca pur si simplu am o dispozitie trecatoare?

Dar daca ai merge la medic si i-ai spune ca ai o durere, fara sa ii spui cat de intensa este aceasta, de cat timp a aparut, cu ce frecventa revine, in ce loc o simti si daca se asociaza si cu alte manifestari? Sigur ca tratamentul ar avea toate sansele sa fie unul insuficient.

Identificarea si comunicarea cat mai corecta a emotiilor si a gandurilor noastre este esentiala pentru o identificare buna a emotiilor celorlalti: pur si simplu ne permite sa ii intelegem sau ne impiedica. „Limitele limbajului meu sunt limitele lumii mele” spunea Wittgenstein si e foarte greu sa-l contrazici.

O exprimare adecvata, dar nu neaparat rigida si formala (si nu trebuie sa fii psiholog ca sa poti face asta) are foarte multe implicatii: ne influenteaza imaginea de sine, dar si imaginea pe care o proiectam (daca vom fi intelesi bine sau nu) si ne regleaza (sau deregleaza) emotiile (asa cum psihoterapia cognitiv-comportamentala ne arata bine). Gandeste-te mai mult la asta.

Sigur ca putem gasi foarte multe exemple care sa sublinieze importanta unei comunicari adecvate.

Eu as vrea sa imi exprim… nu lehamitea, pentru ca simt si multa revolta, dar poate ca mai mult antipatia profunda pe care o simt de fiecare data cand la meteo, fiind iarna si avand o temperatura anormal de calda, aud o expresie foarte frumos impachetata ca “vremea este deosebit de frumoasa”.

Vremea nu este frumoasa in aceste conditii, dar este anormala, neobisnuita sau nefireasca. Ok, este placut sa nu tremuri, dar deja comunici ceva despre tine cand spui asta (ca nu iti place frigul).

Daca vrei sa comunici ceva despre vreme in aceste conditii, atunci este important sa spui ca vremea este neobisnuit de calda, mai ales ca transmiti aceasta informatii unui numar foarte mare de persoane.

Sau ti se pare normal ca la Polul Nord sa fie mai cald decat a fost la Bucuresti la sfarsit de an?

Sa spui ca vremea este anormala iti ofera ocazia de a te gandi la cauze si la efecte, nu doar la raportarea ta subiectiva. Efectul este modificarea climei, cauza suntem noi, cu totii (chiar daca nu ai masina si mergi pe bicicleta este o intreaga industrie care functioneaza doar pentru ca noi sa avem un telefon, ambulanta, laptop sau trei masini pentru o singura familie).

Prin urmare, folosind o exprimare corecta, vei simti, sper, o urma de vinovatie cand te plimbi prin parc in Decembrie si sunt 15 grade.

Iar vinovatia asta este un lucru bun. Doar nu mai ai iluzia ca orice emotie negativa ar trebui sa fie evitata cu orice chip?


Cinderella effect. Biologie si psihologie.

The “Cinderella effect”: Elevated mistreatment of stepchildren in comparison to those living with genetic parents.

Psihologii evolutionisti considera acest efect ca fiind o ramasita a unui instinct pe care il vedem manifestandu-se si astazi la unele specii, poate mai ales la primate: atunci cand un mascul omoara puiul unei femele pentru ca aceasta sa fie din nou disponibila pentru imperechere. Scopul masculului fiind de a-si transmite mai departe genele.

Sigur ca unii dintre noi isi vor da putin ochii peste cap, fiind revoltati de aceasta analogie intre o specie atat de evoluata cum este a noastra (in prezent) si instinctele unor primate. Dar ar fi o gimnastica a ochilor destul de gratuita: da, pastram ramasitele unor instincte primare, chiar daca ne place sau nu.

Sigur ca in prezent, pentru a-si transmite mai departe genele, un tata vitreg nu ucide un copil atat de usor pe cat se intampla pe o campie din Africa: pana una-alta am ajuns sa avem un cortex prefrontal respectabil, avem un sistem de legi si presiunea unor norme sociale. Prin urmare acel instinct s-a transformat, dar nu a disparut complet.

Dar Cinderella effect isi face simtita prezenta si acum: un barbat isi doreste sa aiba copilul lui(mai degraba decat sa adopte unul), frecventa accidentelor pe care le sufera un copil este mai mare in cazul in care acesta este in grija unui parinte adoptiv, dar si frecventa abuzurilor este semnificativ mai mare in cazul copiilor adoptati. In formele mai usoare probabil ca intalnim ezitarea unui barbat de a intra intr-o relatie cu o femeie care are deja un copil.

Asa ca vezi tu.. biologia ne influenteaza in continuare psihologia (formulare destul de imprecisa, dat fiind faptul ca nici nu pot exista separat).

Salutari creationistilor!

cititi mai mult aici: http://www.cep.ucsb.edu/buller/cinderella%20effect%20facts.pdf


Religie si psihologie.

Imi plac bisericile, acelea care mai pastreaza aerul de traditie, nu acelea ce aduc mai mult a spatiu comercial. Imi plac si unele slujbe, cea de Pasti e preferata mea. Uneori in timpul slujbelor ma gandesc la Iisus ca personaj istoric si la cat potential de a face bine ar avea religia, dar oamenii fac cumva si il irosesc. Cel mai mult imi plac cununiile religioase. Momentul in care preotul aseaza coroanele pe capetele partenerilor are pentru mine o note de magic si de romantism. In fiecare an de Pasti merg la mamaie si vopsesc ouale, tai bucati de iarba pe care le asez pe stalpii gardului si merg la slujba.

Cu toate astea, nu sunt o persoana religioasa. Nu cred in Dumnezeu asa cum este descris in Biblie. Incerc sa fac bine si cat mai putin rau nu din teama unei pedepse venita de sus sau pentru ca asa zice una dintre cele zece porunci, dar pentru ca mi se pare firesc si imi e clara distinctia dintre bine si rau si fara religie. Imi face placere apropierea de simbolul religios, dar nu este la fel de viu si in aceeasi forma asa cum este, de exemplu, pentru bunica mea.

Cred ca autodezvaluirile psihologilor sunt permise doar daca sunt selectate atent si daca au ceva util in ele (util pentru un client sau pentru un cititor). Asa ca acesta este motivul introducerii: de a face clar faptul ca nu am si nu voi avea niciodata un discurs antireligios. Cred ca religia raspunde unei nevoi importante (dar asemenea altor nevoi si comportamente de satisfacere a acelor nevoi exista si deviante) si ca a jucat un rol foarte important in modelarea psihologiei noastre (unul ar fi evitarea inflatiei Eului, dar si modelarea Supra Eului-morala). Nu intamplator vorbesc la trecut cand spun „a jucat”.

Dar voi avea intotdeauna un discurs critic la adresa acelor aspecte ale religiei ce au devenit incompatibile cu prezentul, deci cu evolutia noastra. Sanatatea fizica si psihica are sanse doar daca tinem pasul cu prezentul: daca suntem bolnavi luam un tratament, daca un aliment este expirat nu il consumam, daca esti adult nu poti sa mai ai acelasi comportament pe care il aveai atunci cand erai copil. Iar raportarea la religie nu trebuie sa faca exceptie de la aceasta actualizare.

Psihologia nu are nicio legitimitate in a spune ceva despre un Dumnezeu, daca exista sau nu, acesta fiind un domeniu al metafizicii si un teren foarte hranitor pentru speculatii.

Dar raportarea omului la religie, comportamentul, emotia, atitudinea, deciziile sunt prin definitie unul dintre domeniile psihologiei.

Stiu ca multi dintre noi inca ne mai agatam de o iluzie, iluzie care are si o nota de aroganta, dar una care vine din necunoastere, nu rea-vointa. Aceasta iluzie este ideea ca orice comportament sau conceptie religioasa merita, in sine, respect. Nicio idee si niciun comportament nu merita in sine respect, criteriul esential fiind efectele pe care aceste idei le produc.

Daca esti o persoana religioasa, dar in acelasi timp ai tot respectul pentru ceilalti si le respecti drepturile, atunci si raportarea ta religioasa merita tot respectul. Si daca ai reusit sa impaci aceste doua lucruri ai toata admiratia mea. S-ar putea sa ti sa para simplu, dar nu este: respectul pentru ceilalti include si respectul pentru ideile lor religioase (idei ce le pot contesta pe ale tale), respectul pentru cineva care nu crede in nicio religie, dar are o viata ordonata, respectul pentru orientarea lor sexuala (ce poate sa fie in contradictie cu ideile tale personale sau din religia ta), respectul pentru stiinta (care intra in contradictie cu unele idei ale religiei tale, dar care are avantajul ca poate demonstra unele afirmatii).

Asa ca nu avem „luxul” de a cere respect, asa cum fac pustii care deseneaza pe blocuri „noi vrem respect” fara sa oferim primii acest respect.

Cred ca ar fi bine sa dau cateva exemple de cazuri in care psihologia si psihologii au tot dreptul, dar si obligatia (!) de a contesta o atitudine religioasa:

– cand li se spune copiilor in manualele de religie ca daca mint vor fi pedepsiti de Dumnezeu si vor fi loviti de o masina.

-cand este refuzata educatia sexuala, ignoranta care distruge vieti, lasa libera raspandirea unor boli, pastreaza nevroze si ignora posibilitatea unei vieti sexuale sanatoase.

-cand un copil este exclus din familie sau nu mai este acceptat doar pentru ca nu mai crede in religia parintilor. Am avut un client/clienta in aceasta situatie. Imagineaza-ti cum un copil, desi nu a facut nimic gresit, este tratat cu raceala sau exclus doar pentru ca nu poate sa mai creada intr-o religie. Nu a facut nimic rau nimanui, dar este exclus doar pentru ca nu mai recunoaste un Zeu a carui istorie a inceput in urma cu mii de ani. Respectul pe care il acord in fiecare zi altor oameni mi se pare mult mai util pentru evolutia noastra si a societatii noastre.

-cand o religie nu respecta egalitatea de drepturi intre femei si barbati.

-cand o religie sustine ca e datoria membrilor ei sa ii pedepaseasca pe cei care contesta religia, pe cei care au indoieli sau ca e ok sa ii omoare doar pentru ca pun mana pe un creion si le deseneaza zeul.

Asa ca vezi tu, e foarte bine daca ai o anumita religie si reusesti sa ii respecti pe ceilalti iar in acest punct psihologia nu are niciun drept sa intervina. Cand nu exista respect si exista ingradire, atunci intervine si legea, dreptul civil. La fel de adecvata si de necesara mi se pare si interventia psihologiei.

Dupa atacurile de la redactia Charlie Hebdo n-am vazut psihologi romani care sa critice unele aspecte irationale, disfunctionale si regresive ale religiei. Unii psihologi mai traiesc inca cu iluzia ca religia e un teritoriu ce nu poate fi incalcat de catre analiza si clarificarea psihologica. Alti psihologi nu spun nimic pe acest subiect din cauza costurilor sociale: vor fi mai putin simpatizati, unii vor risca sa-si piarda clienti. Asta in timp ce sunt scriitori sau ziaristi care fac treaba psihologului si lupta pentru o atitudine rationala, acceptare si toleranta. Unii dintre acesti scriitori sunt amenintati cu moartea, in timp ce unii psihologi stau la adapostul confortabil al unui cabinet, invaluiti in mirosul unor betisoare parfumate.

Poate ca un psiholog va spune ca analiza unor aspecte ale religiei nu este un domeniu interesant pentru el. Sunt de acord cu asta. Doar ca vin momente in care intreaga breasla trebuie sa ia o pozitie fata de o problema. Daca s-ar da o lege care ar spune ca fiind bolnav trebuie mai intai sa mergi la un saman sau vraci si apoi la un medic, toti medicii, indiferent ca ar fi ortopezi, cardiologi, chirurgi, ar spune: nu, mai intai trebuie sa iti faci analize si sa mergi la un doctor. La fel ar fi trebuit sa se intample si in cazul psihologilor.

Ne vom fura in continuare caciula (timp in care unii oameni vor fi omorati doar pentru ca nu cred in Iisus, dar cred in Mahomed sau invers) daca nu vom avea curajul sa punem in discutie orice aspect al vietii noastre, adica sa privim critic, sa punem intrebari, sa ne dam voie sa avem indoieli. La fel cum niciun parlamentar n-ar trebui sa fie scutit de o ancheta, nici religia nu trebuie sa se bucure de imunitate.

Niciun zeu, nicio idee sau text religios nu poate sa apese pe un tragaci, sa refuze dreptul la educatie sexuala sau sa interzica un drept. Oamenii fac asta cu psihologia lor. Acesta este motivul pentru care, pe langa religie, avem nevoie de prezenta psihologiei.


Psihologie si biologie.

Voi incepe o serie de postari scurte pe tema legaturii dintre psihologia si biologia noastra.

Cred ca este o idee buna pentru ca multi dintre noi inca mai credem ca biologia noastra este separata de ceea ce gandim, ce simtim, de morala si de cum ne comportam, adica de psihologia noastra, si pentru ca nici unii psihologi nu includ in perspectivele lor asupra unor dinamici psihologice conditionarile noastre biologice, lucru pe care il vad ca fiind o abordare incompleta.

Unul dintre lucrurile pe care sper sa le obtin este sa reduc iluzia noastra ca, din moment ce suntem fiinte rationale (ehe, daca ai sti) si atat de inteligente, atunci inseamna ca ne-am depasit cumva conditionarile biologice si ca acestea ar mai fi valabile doar in cazul “animalelor”.

Dar biologia noastra e prezenta in deciziile pe care le facem zilnic si ar trebui sa fie prezenta si in discutiile despre religie, identitate sau feminism. Si pentru ca aceasta iluzie poate ca se va reduce, atunci inseamna ca ne vom cunoaste mai bine.

Cred ca sunt persoane care considera ca a-i atribui omului aceste conditionari biologice este o forma de reductionism, de reducere a lui la un stadiu anterior, ca in acest fel nu ii mai vedem complexitatea. Dar este exact invers. Legaturile dintre minte si corp, 200.000 de ani de evolutie compun o imagine mult mai complexa.

Ma astept ca receptivitatea la un astfel de subiect sa fie minima din partea celor ce cred puternic in creationism, in ideea ca suntem creati de un anumit zeu si ca nici macar nu am parcurs, ca specie, drumul de la primate la omul modern. Fata de aceste persoane am zambetul si intelegerea pe care le are parintele in fata copilului care il asteapta pe Mos Craciun sau care e suparat ca nu a venit🙂

Nu stiu ce dovezi poti aduce unei persoane care nu accepta niciun fel de dovada, sper doar ca acestea sa nu-si suprime indoielile si curiozitatea.

Interdependenta minte-corp si procesul de evolutie sunt cu mult mai fascinante decat orice poveste ce presupune un zeu si munca acestuia de 6 zile.

Mi-ar placea sa aveti intrebari pe aceasta tema.

Postarile vor fi pe pagina de Facebook:

https://www.facebook.com/pages/Psiholog-Costin-Jelea/363602620420653?fref=ts


De ce sunt mamele atat de speciale?

Am dat share mai demult unui post (il pun din nou, in comment, pentru ca este fascinant) care prezenta conflictul dintre mama si embrion. Embrionul incearca sa obtina cat mai multe resurse pentru a se dezvolta, in timp ce organismul mamei incearca sa se apere punand niste limite si incercand sa pastreze resurse si pentru propria viata.

La inceput, organismul mamei analizeaza daca embrionul este suficient de puternic incat sa fie pastrat, dat fiind faptul ca, daca organismul decide sa il pastreze, va trebui sa investeasca foarte mult (substante hranitoare, energie, timp, resurse).

„When scientists tried to gestate mice outside the womb, they expected the embryos to wither, deprived of the surface that had evolved to nurture them. To their shock they found instead that – implanted in the brain, testis or eye of a mouse – the embryo went wild. Placental cells rampaged through surrounding tissues, slaughtering everything in their path as they hunted for arteries to sate their thirst for nutrients.”

Apoi a venit commentul unei mamici tinere care spunea „doar atat au inteles ei din aceasta experienta?”. Presupun ca prin acest comment a incercat sa transmita cat de minunata este experienta de a fi mama. Si cine ar putea sa o contrazica? Eu, unul, cu siguranta nu cred altceva.

Dar in acelasi timp in care in plan psihologic experienta este traita intr-un mod cat se poate de pozitiv (desi mai exista cate un dezechilibru emotional firesc) la nivel biologic lucrurile nu stau chiar asa. Intre embrion si mama are loc o lupta crancena pentru resurse, lupta care uneori chiar duce la boli ale mamei. Cercetatorii spun chiar ca „It’s no accident that many of the same genes active in embryonic development have been implicated in cancer”.

Ai o anumita experienta emotionala (si sociala) atunci cand bei o sticla de vin, dar corpul tau nu o traieste in mod necesar ca pe un lucru bun (unii neuroni nu mai apuca dimineata).

Ceea ce vreau sa transmit este ca avem nevoie de o atentie constanta care sa nu ne permita confuzia intre ceea ce se intampla in mod obiectiv (lupta pe resurse dintre mama si embrion, hormonii, genele si momentul activarii lor sunt cat se poate de reale) si interpretarea noastra fata de acel fapt (o suma de credinte datorate mediului social, cultural si asa mai departe).

De ce sunt mamele atat de speciale? Pai.. psihologia ne-a explicat deja de ce, la fel si mediul cultural.

Dar mai avem si planul biologic, cel pe care, chit ca ne place sau nu, am construit totul.

Ambele articole, aici:

http://aeon.co/magazine/science/pregnancy-is-a-battleground-between-mother-father-and-baby/

https://www.psychologytoday.com/blog/homo-consumericus/201505/why-mothers-are-so-special

  • Write a comment…

Vama Veche, ANAF si diferentierea psihologica.

Am auzit ca mai multi tineri, aflati in Vama Veche in acest weekend, si-au pus bonurile fiscale pe parbrizul masinii ANAF. Aflat intr-un astfel de context, de 1 Mai la mare, sunt sigur ca gestul lor nu a reprezentat o forma de protest, dar o forma de gluma.

Ba mai mult, cineva de acolo, de data asta o persoana in varsta (!) era usor revoltata ca Vama Veche era ultimul loc in care te poti distra fara a mai simti o forma sau alta de autoritate sau de impunere. Dar copiii (mai bine zis cei care au inca restante in dezvoltarea lor personala in raport cu autoritatea, indiferent de varsta) vor respinge mereu impunerile.

Pastrand putin subiectul in afara psihologiei, ma intreb de ce nu s-au suparat acestia si pe prezenta termenelor de expirare de pe produse sau pe prezenta ambulantei. O autoritate care verifica daca se fura (cazul evaziunii fiscale) are acelasi rol pozitiv pe care il are si o autoritate care intervine daca ai un accident de masina sau daca sunt lasate la vanzare alimente expirate.

Daca stam sa ne gandim bine este cumva posibil sa nu te poti distra la fel de bine daca ti se elibereaza un bon fiscal? Este posibil ca experienta ta, vremea, bautura sau mancare sa nu aiba acelasi gust doar pentru ca ti se da un bon fiscal?

Nu, daca avem o atitudine rationala ne este usor sa spunem ca nu este posibil. Ok, atunci inseamna ca reactia celor pe care i-am mentionat mai sus a fost mai mult una emotionala.

Si asa avem o introducere pentru a vedea lucrurile din perspectiva psihologica.

Cred ca gestul celor ce si-au pus bonurile in stergatoarele masinii ANAF a avut cel putin doua componente: (1) o forma copilareasca de respingere a autoritatii (protestul, in schimb, este o forma matura de a contesta un aspect al autoritatii) si (2) o incapacitate de a face fata unei emotii pozitive de grup, ca doar era o „gluma”: cineva sfideaza o autoritate, se amuza si imediat ti se deschide acea supapa prin care te simti si tu ceva mai puternic (desi asta e doar o “scurtatura”).

Ceea ce ar trebui sa ne intereseze este faptul ca tot ce a castigat omul timp de mii de ani s-a obtinut prin individuatie, adica prin parasirea a ceea ce este nediferentiat, a masei. Hai s-o zic mai simplu: prin iesirea din turma. Turma uneori inseamna familia, grupul de prieteni, suma credintelor la care ai fost expus, invataturile din scoala sau facultate, mentalitatea mediului in care ai crescut. Diferentierea nu inseamna neaparat insingurare sau izolare, nu inseamna sa parasesti un grup, dar sa-ti iei o anumita distanta in planul ideilor si al atitudinilor. Iar distanta asta sa o completezi cu expresia personalitatii tale.

Asta este motivul pentru care personalitatile ne fascineaza sau, cel putin, ne atrag mereu atentia. Nasterea (cum se intampla acum in Marea Britanie), viata sau decesul unei personalitati va fi mereu in prim plan. Nu spun ca ar trebui sa fim multumiti de asta, dar macar sa intelegem de ce moartea lui Steve Jobs, de exemplu, a avut o acoperire in media incomparabila cu multe crize umanitare.

As vrea sa se inteleaga ca individuatia este o nevoie a mintii noastre asa cum este nevoia de afectiune, de somn sau oricare alta nevoie ce ne sprijina dezvoltarea.

De aceea societatea a incercat mereu sa-i tina la distanta pe cei ce sufera de boli psihice iar in societatile primitive excluderea este mult mai pronuntata. Boala psihica este perceputa, constient sau nu, ca fiind intoarcerea in nediferentiere: nu mai esti o persoana anume, bine conturata, esti o persoana cu o minte formata din continuturi psihice disparate, incoerente.

Te nasti din mama ta, dar apoi ai o fizionomie aparte (biologie), iei o anumita distanta fata de familia sau mediul in care ai crescut, ai experientele tale de viata si ajungi sa ai propriile valori si credinte (psihologie). Asta este diferentierea. Iar cazurile in care un adult are in mare masura aceleasi trasaturi de personalitate, credinte, idei, preferinte sau convingeri pe care le are si familia lui imi pare o situatie in care Natura bate pasul pe loc (doar ca noi batem pasul pe loc, Natura nu ia pauze).

Nu spun deloc ca trebuie sa fii special in nu stiu ce fel sau sa atragi atentia intr-un mod superficial. Trebuie doar sa gasesti ce este al tau. Este al tau rasul pe o tema atunci cand te afli intr-un grup si toti ceilalti rad? Ok, si daca ti se pare amuzant, esti sigur ca e o actiune la care vrei sa participi?

Autoritatea, bine pusa in actiune, este un lucru cat se poate de bun si util, dragilor. Este ceea ce pastreaza ordinea intr-o intersectie aglomerata cand nu functioneaza semafoarele, este ceea ce iti permite sa fii ordonat si sa iti controlezi unele impulsuri care altfel ti-ar dauna; este ceea ce te ajuta sa fii asertiv in relatiile profesionale sau de alta natura.

O relatie buna cu principiul autoritatii este ceea ce iti permite si tie sa fii autoritar atunci cand e nevoie. Daca nu ti-ai reglat inca aceasta relatie ai toate sansele sa fii perceput ca fiind copilaros (desi poate ca cineva isi imagineaza ca este un “rebel”, cumva mai sus de “copilaros”) iar in momentele in care ai nevoie sa fii autoritar risti sa nu-ti fie perceputa nota de fermitate din pozitia sau atitudinea ta.


De ce este Dumnezeu atat de interesat de morala?

Un articol foarte bun care te va ajuta sa intelegi mai bine conceptul de moralitate.

Stiu ca foarte multi oameni cred in continuare, in ciuda informatiilor disponibile, ca moralitatea ne este data de religie. Eu dau mai departe informatia (nu doar din acest articol) si va spun ca moralitatea este mult mai veche decat orice religie din lume.

Si un indiciu: oare de ce oamenii credinciosi SFIDEAZA unele indemnuri violente din textele religioase (in Biblie si in Coran gasim o multime) si aleg sa nu le urmeze?

http://aeon.co/magazine/culture/why-does-god-care-only-about-stuff-that-matters/